TEL: 0231 550 112
FAX: 0231 550 123
E-mail: primaria.bucecea@yahoo.com

monografie

 

 
                 BIBLIOGRAFIE  
 
 
1.  Ștefan Ciubotaru. Pagini din istoria învățământului botoșănean 1759-1948, Editura Litera
     București, 1987.
 
2.  Petru Belciug, Gânduri despre anii de liceu, Editura Agata, Botoșani, 2003.
 
3.  Andrei Cardaș, BOTOȘANI, Monografie, Editura Sport - Turism,București, 1980.
 
4.  Mihai Florea, Drumuri și condeie, Editura pentru turism, București, 1974.
 
5.  Andrei Cardaș, Dumitru Ignat Gheorghe Slavic, Ghid turistic, Botoșani, Editura Sport - 
     Turism, 1983.
 
6.  Cornel Secu, Ghid turistic, Editura Sedona, 2001.
 
7.  Ion H. Ciubotaru, Folclor poetic, cântece și strigături din județul Botoșani, Antologie, 1980.
 
8.  Ion Sposib, Vasile Afedoaie și Maria Comănescu, Monografia comunei Bucecea, 1973,
      prezentare dactilografiată.
 
9.  Înscrisuri din arhivele comunei și orașului Bucecea.
 
10. Manuscrise sau informații primite de la diferite personalități din localitatea Bucecea și
      anume: Ion Sposib, Petru Belciug, Radu Vatavu, Valeriu Morcov, Ștefan Mureșan, Dumitru
      Sacaliuc, Viorel Maxim, Doina Apetrei, Bogdan Suruciuc, Vasile Cojocaru, Dumitru
      Buțerchi, Ioan Varasciuc,    
 
11. N. Zaharia, M. Petrescu Dâmbovița și Em.  Zaharia, Așezări din Moldova (de la paleolitic și
      până în secolul al XVIII-lea), București, 1970.
 
12. V.C. Nădejde și Ion Titu, Dicționarul geografic al județului Botoșani, București, 1981.
 
13. Informații primite de la personalități locale actuale (anul 2010) în domeniul medical, cultural,
      religios, industrial: Viorel Maxim, Stanislav Ciompela, Vasile Cojocaru,
 
14. I. Murariu Iarmaroace și târguri săptămânale în Moldova (1774-1832), 1981.
 
15. Al. Păunescu, P. Șadurschi, Repertoriul arheologic al României. Județul Botoșani. Hierasus,
      X. 1996, paginile 83-93.
 
16. Eduard Setnic, Contribuții documentare la istoria satului Vălcești, Acta Moldaviae
      Septentrionalis, Botoșani,
 
17. Narcis Dorin Ion, Castele, palate și conace din România, volumul 1, București, 2002.
 
18. Moldova în epoca feudalismului, Chișinău, 1975, volumul VII, partea l și partea a II-a.
 
19. Dumitru Părăscuță, Evoluția istorică a așezărilor omenești din zona Bucecea, din cele mai
      vechi timpuri și până în 1918, Iași,1994.
 
20. Ștefan Ciubotaru, Pagini din istoria învățământului botoșănean, (1759-1948), 1987.
 
21 Monografia orașului Botoșani: Premisele geografice în care s-au format așezările din județul
     Botoșani; Continuitatea în teritoriu a populației autohtone,
 
 22 Monografia orașului Botoșani. (Capitolele referitoare la așezarea Bucecea).
 
 23 Monografia orașului Botoșani: Statutul istorico-geografic al localităților în actualul teritoriu
      al județului Botoșani; Considerații privind apariția și evoluția așezărilor umane.
 
 24. Nicu Filipescu-Dubău, Dicționarul geografic al județului Botoșani, 1821, pag. 63.
 
 25. C. Istrate, Condica Visteriei Moldovei din anul 1816, A.I.I.A. D. Xenopol, Iași, 1985, pag.
       98.
26. „Statutul istorico-geografic al localităților în actualul teritoriu al județului Botoșani,” 
       D.I.R., veacul 16-17, Moldova, vol. 4, București, 1952-1956, pag. 224.
 
 27. Ibidem. D.I.R. veacul 17,  Moldova, vol.4, București, pag.91.
,
 29.  N. Stoicescu Repertoriul bibliografic al Moldovei, București, 1927, pag.13.
 
 30. Atestarea și evoluția târgurilor pe teritoriul județului Botoșani (Monografia județului
       Botoșani, pagina 336)
 
31. Th. Codrescu Uricariul, vol.7, pag.242.
 
32. D. Ciurea, Organizarea administrativă a statului feudal Moldova, sec. 14-17, 1965, pag.64.
 
33. Raionarea, factor de întărire a patriei noastre, București, 1950, pag. 6
 
34. Sergiu Manolache, De la Cucorăni la Eminescu, Monografie ilustrată, 2007, pag.49.
35. Ibidem, pag.50
36. Ibidem. p.51
37. Ibidem. p 51
38. Ibidem, pag. 95
39. Ibidem, p52
40-43. Ibidem, pag. 176
 
44. Conacul Miclescu din Călinești. Document aflat în arhiva conacului.
45. Acad. Alexandru Graur, Nume de persoane, București, Ed. Științifică, 1965, pag.5
 
46. Iorgu Iordan, Dicționar al numelor de familie românești, București, Ed. Științifică și
      Enciclopedică, 1983, pa. 159.
 
47. Laura Adelina Ciobanu, Studiu etnografic și dialectal, comuna Bucecea, 2004.
 
48. Dr. Angela Olariu Paveliuc, Arta populară din Zona Botoșanilor, Scoarțe și lăicere,
      Nr4, pag. 19-22.
 
49. Iorgu Iordan, Graiul putnean în „Ethnos” (Focșani), 1941, nr.1, pag. 90-117, republicat în
      Scrieri ales, București, 1968, pag. 23-247.
 
 50. Scrisoarea nr. 5021 din 18 octombrie 2004 către Primăria orașului Bucecea, semnată de
       prof. Carolina Setnic de la Grupul Școlar Bucecea și de către cunoscutul muzeograf Edurd
       Setnic de la Muzeul Județean Botoșani.
 
51. Jurnalul de dimineață, Botoșani, din 4-11 octombrie 2003, pag.8, articol semnat de Ionel
       Bejenaru.
 
52. Jurnalul de dimineață, pagina „Evenimente” din 17 aprilie 2002, Nr. 758, pag. 4, „Târgul
      Bucecea – ctitoria boierului Alecu Ralet” ( I), Ionel Bejenaru.
 
53. Bălan Ștefan, Istoria științei și tehnicii în România. Date cronologice, Edituta Academiei,
      București, 1985, pag.251, 294.
 
54. Posea, N.Filipescu Gheorghe Emil, în Personalități românești ale științei naturii. Dicționar,
       Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1982, pag. 151-152.
 
55. Bejenaru Ionel, Gheorghe Em. Filipescu, în Caiete botoșănene („Ateneu” Bacău),
       septembrie 1984, pag.4.
 
56. Vitcu Dumitru, Diplomații Unirii, Editura Academiei, București, 1979, pag.50, 52, 55
 
57. Bodunescu Ion, Diplomația românească în slujba independenței, Editura Junimea, Iași,
      1978, pag. 47.
 
58. Ralleti D. Suvenire și Impresii de călătorie în România, Bulgarie, Constantinopole, Paris,
       1858.
 
59. Anghelescu Mircea, Un scriitor al Unirii, în „Luceafărul”, București, 21 octombrie 1978,
       pag.1 și 6.
 
60. Bejenaru Ionel, Doi revoluționari pașoptiști botoșăneni în Bucovina: Nicolae Pisoski și
      Dimitrie Rallet, în „Hierasus”, VI, Muzeul Județean Botoșani, 1986, pag. 223-226.
 
61. Tomegea Vasile, colab. „ Neculai Stoleru, în Liceul Pedagogic „Vasile Lupu” din Iași, Iași,
    1986, pag. 321-331.
 
62. Bejenaru Ionel, Neculai Stoleru, în „Caiete botoșănene” („Ateneu”, Bacău), octombrie 1986,
       pag. 4.
 
63. Predescu Lucian, Enciclopedia „Cugetarea”, București, 1940, pag. 841.
 
64. Răutu N. „Istoria Liceului Laurean din Botoșani – 1859 – 1909, tip. „Reînvierea”, Botoșani,
     1909.
 
65. Soran V. Farcaș, Sidonia, Teodorescu Emanoil C., în „Personalități românești ale științelor
       naturii și tehnicii”, Dicționar, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1982, pag. 384
        – 385.)
 
66. Bejenaru Ionel, Emanoil C. Teodorescu, în „Caiete botoșănene” („Ateneu”, Bacău),
      decembrie 1986, pag. 4.
 
67. Jurnalul de dimineață, pagina „Evenimente” din 19 aprilie 2002, Nr. 760, pag. 4, „Târgul
      Bucecea – ctitoria boierului Alecu Ralet” (II), Ionel Bejenaru.
 
68. Jurnalul de dimineață, Nr. 1364, pag. 1și 16, Botoșani, 13 septembrie 2004.
 
69. Arhivele Naționale, Filiala Iași. Dosar 58 Tr. 884, Răspunsul Departamental din Iași la
       întrebarea Eforiei din Botoșani cum să procedeze cu cei ce nu păstrează curățenia.
 
70.
 
 
 
 
 
                        
                    BUCECEA, File de istorie
 
 
           După cum se arată în „Botoşani, Monografie, Editura Sport - Turism, Bucureşti, 1980, Andrei Cardaş” (3), începuturile vieţii pe meleagurile botoşănene, ca de altfel şi ale celei de pe întreg teritoriul ţării noastre se pierd în negura vremurilor. Din paleolitic, se constată şi în această parte a ţării frecvente aşezări omeneşti. Astfel, paleoliticul inferior ( circa 1000.000 - 100.000 î.e.n.) a fost documentat la Mitoc, în depunerile argilo-nisipoase de la baza terasei inferioare a Prutului, unde s-a descoperit o vatră de foc cu unelte prelucrate pe aşchii naturale de silex cu cioplituri pe ambele feţe. Urme de locuire din paleoliticul mijlociu ( circa 100.000 – 35.000 î.e.n. ) au fost semnalate, până în prezent, pe teritoriul judeţului în mai multe localităţi, printre care: Botoşani, Liveni, Miorcani, Ripiceni.
         Rămăşiţele fosile descoperite în aşezări, arată că principala ocupaţie a locuitorilor era vânatul. Printre animalele care se vânau se semnalează: mamutul, rinocerul şi renul.
          În ceea ce priveşte paleoliticul superior (circa 35.000 – 10.000 î.e.n. ), au fost identificate urme de locuire la Crasnaleuca, Dobârceni, Răuseni, Santa – Mare şi altele.
         Aşezările omeneşti s-au înmulţit, iar urmele locuitorilor au devenit mai numeroase şi mai variate în neolitic, adică în epoca nouă a pietrei sau a pietrei şlefuite ( 6000 – 2500 î.e.n.). În această perioadă, s-a realizat un progres sensibil în confecţionarea uneltelor de mână şi a armelor, apelându-se la şlefuirea pietrei. S-au dezvoltat noi meşteşuguri casnice, ca: torsul, olăritul, ţesutul. În cursul epocii neolitice, s-a trecut la o viaţă sedentară mai accentuată, înjghebându-se aşezări stabile. Alături de creşterea animalelor un loc important îl ocupa cultivarea plantelor.
          Către începutul mileniului al doilea înaintea erei noastre, a pătruns în spaţiul carpato – dunărean – pontic, metalurgia bronzului. Epoca bronzului se caracterizează prin tehnologia bronzului, prin folosirea plugului primitiv, prin creşterea animalelor domestice şi prin structura mai puternic organizată a unei societăţi relativ diferenţiate în cuprinsul căreia conducerea tribală, cetele de luptători şi masa tribală încep să se contureze ca pături diferenţiate. (3).
          Viaţa oamenilor pe teritoriul comunei Bucecea pare să fi existat încă din epoca bronzului aşa cum rezultă din descoperirea întâmplătoare din anul 1972 cu prilejul săpăturilor de la complexul porcin Bucecea, când s-au găsit schelete omeneşti, precum şi două vase de lut, unul mai mare şi altul mai mic. Vasul mai mic aflat în colecţia Muzeului Judeţean Botoşani este fragmentar şi are o pastă sfărâmicioasă de culoare neagră – cenuşie. (2).
            În lucrarea întitulată „Aşezări din Moldova” (de la paleolitic şi până în secolul al XVIII-lea ), apărută la Bucureşti în anul 1970, autorii N. Zaharia, M. Petrescu Dâmboviţa şi Em. Zaharia citează existenţa la jumătatea distanţei dintre Bucecea şi Leorda a unei necropole feudale cu morminte conţinând şi obiecte de podoabă. În acelaşi loc s-au mai găsit şi schelete aflate într-o stare proastă de conservare. De asemenea s-au mai găsit obiecte de podoabă şi 13 monede vechi de argint. Autorii lucrării subliniază că din cele arătate nu se poate preciza dacă în acel loc a existat o singură necropolă feudală sau două, sau una feudală şi alta sarmată.
             În volumul 1 din „Repertoriul arheologic al judeţului Botoşani”, Bucureşti,1976, se arată că în stânga şoselei Bucecea - Botoşani, pe un platou înclinat spre valea Bulgărilor la circa 1,2 – 1,5 km de sat, s-au găsit bucăţi de chirpici, precum şi câteva fragmente ceramice feudale târzii, secolul al XVIII – lea. (2). La vest de sat, spre Siret, în locul numit „Silişka” se observă urme de ziduri de biserică, cărămizi, pietre de cimitir, probabil aşezarea vechiului sat Vălceşti. (9).
            Izvoarele scrise vorbesc de aşezarea noastră încă din secolul al XVI – lea . Astfel, la 15 aprilie 1569, dată la care este atestată localitatea din punct de vedere istoric, Bogdan Lăpuşneanu – domnul Moldovei, a făcut cunoscut că a venit înaintea noastră şi înaintea boierilor noştri, Ana, „fiica lui Erimia vistier şi a vândut Agafiei, pentru trei mii de zloţi tătăreşti ocina şi dedina ei dreaptă din privilegiul de mărturie, ce l-a avut ea de la sus scrisul, noi Bogdan voievod, satul anume Vălceşti pe Siret şi mori la Siret”. În document se vorbeşte de hotarul satului Vălceşti: „iar hotarul acestui sat mai sus scris anume Vălceşti pe Siret şi cu mori la Siret, să fie din toate părţile după hotarul vechiu pe unde din veac au fost”. Formula „hotarul vechiu” ne duce la concluzia că satul exista cu mult înainte de documentul lui Bogdan. De asemenea, faptul că nu se mai spune care este acest hotar, ne face să apreciem că vechimea satului făcea ca hotarul acestuia să fie bine cunoscut de cei interesaţi.
           Peste 8 ani, proprietara satului Vălceşti, Agafia, era deja decedată, deoarece, la data de 23 noiembrie 1577, sora, fraţii şi nepoţii Agafiei, care nu a avut urmaşi direcţi, vând domnitorului Petru Şchiopul pentru trei mii zloţi tătăreşti satul Vălceşti. Domnitorul Petru Şchiopul, ne spune acelaşi document din 23 noiembrie 1577, dăruieşte satul Vălceşti mănăstirii Galata ca să-i fie „driaptă ocină şi moşie în veci, cu tot vinitul”. (2). Voievodul Petru Şchiopul interzice dregătorilor domneşti să se amestece în treburile satului Vălceşti.
            Există şi alte documente despre aşezarea voievodală Vălceşti. Din studiul acestor documente reiese că locuitorii se ocupau cu agricultura, cultivând plante, precum: orzul, ovăzul, bobul şi cu creşterea animalelor ca oi, porci, cai, de asemenea se ocupau cu albinăritul.
           Pe Siret, în satul Vălceşti existau 5 mori, ceea ce ne face să credem că aici măcinau şi ţăranii din satele învecinate.
           Urmaşii lui Petru Şchiopul vor întări de asemenea satul Vălceşti mănăstirii Galata. Asemenea documente sunt date la 5 ianuarie 1600 de Ieremia Movilă, la 11 mai 1603 de Constantin Movilă şi la 16 noiembrie 1607 de către Mihail Movilă. O nouă confirmare a satului Vălceşti mănăstirii Galata dă domnitorul Ştefan Tomşa, la data de 20 ianuarie 1612. Alte confirmări ale apartenenţei satului de mănăstirea Galata sunt de la Gaşpar voievod la data de 24 aprilie 1619. (9). Acelaşi voievod, la 8 iunie 1619 întăreşte patriarhiei de la Ierusalim mănăstirea Galata „cu toate satele”, de unde rezultă că şi satul Vălceşti a fost în această situaţie. Următorul domnitor al Moldovei, Moise Movilă (1633 – 1634 ),întăreşte mănăstirii Galata satul Vălceşti, scutindu-l de toate birurile afară de „birul mare împărătesc”.
            Primul document în care apare denumirea de Bucecea, este cel din 22 februarie 1634, dat la Iaşi de Moise Movilă, în care întărind boierului Ursu Ponici o parte din satul Costineşti, arată că acel sat are „vadu de moară pe pârâul ce-i zicu Bucecea”.
           Totuși, se face mențiunea în capitolul: „Procesul populării teritoriului județului Botoșani în secolele XlV – XV” din (22), ca fiind dată de atestare a localității Bucecea,13 ianuarie 1434, aparținând comunei cu aceeași denumire. Se menționează de asemenea că a mai purtat numele de Buceacea, Buceci, Velcești, Bucecea – târg. În aceeași lucrare menționată, (22), se face precizarea că pe data de 27 decembrie 1519 este atestată localitatea Călinești, sau Caliianauți, care aparținea de comuna Bucecea. Pe locul numit „La Siliște” au fost semnalate resturi de locuire feudală, deci vatra unui vechi sat. Referitor la numele localităţii Bucecea sunt mai multe variante. Una din legende povesteşte că numele satului provine de la cel al întemeietorului, un boier de origine poloneză, Bucuacki, ( se citeşte Buceaschi), din suita Doamnei Ringola, soţia lui Alexandru cel Bun. Acest boier, stăpân al unor terenuri vaste în Moldova şi în Polonia , a întemeiat şi satul Bucecea, pe malul Siretului, la locul în prezent cunoscut sub numele de „Biserica pustie” şi altele în Polonia printre care şi vechiul târg Bucuacz, (se pronunţă Buceaci), observându-se o mare asemănare în pronunţia celor două localităţi. (8).
          Satul s-ar fi aflat între Sireţel, un mic afluent al Siretului şi Siret. Legenda spune că la o năvălire a tătarilor, aceştia au incendiat satul şi l-au prădat, iar locuitorii au fost nevoiţi să se retragă în pădurea Găvan din apropierea satului, ridicându-l din nou din temelii. Ca urmare a trecerii prin „foc şi sabie” a satului Vălceşti în noaptea Învierii a anului 1758, puţinii locuitori care au mai rămas s-au retras în pădure, spre nord-est, pe malurile pârâului Bucecea, unde au început să-şi construiască case modeste şi o biserică din lemn cu hramul Sfântul Ierarh Nicolae. (9).
         Localitatea formată pe malurile pârâului Bucecea îşi va lua numele de Bucecea, care în tătară înseamnă „pârâul întors”. (9). Pădurea le oferea adăpost în faţa incursiunilor turco-tătare şi în acelaşi timp şi lemnul de construcţie necesar. Şi în prezent, în special în partea localităţii denumită „Satul Nou”, sunt fagi, carpeni, tei, de o vechime considerabilă, răspândiţi prin grădinile oamenilor, rămăşiţe ale vechii păduri. Şi în zona numită Fundoaia au existat mărturii privind existenţa pădurii seculare. În jurul anului 1955 a fost doborât un stejar uriaş, multisecular, aflat într-o grădină de la marginea drumului ce face legătura dintre cele două izvoare: Fundoaia şi Izvorul oilor.
            O altă legendă susţine că denumirea de Bucecea ar provine tocmai de la fagii din care se construiau casele, numele fagului de Bucovina răspândit aici, fiind cunoscut sub numele de „Buc”. (8).
           O dată cu trecerea anilor rămăşiţele vechii localităţi distruse au început să dispară cu totul.
           In ceea ce priveşte izvoarele păstrate în arhivele statului din Bucureşti, condica Asachi, Nr. 628, fila 2130, copie slavă, cu o traducere românească din anul 1784, aflăm următoarele: cincisprezece aprilie 7078 (1569) „Din mila lui Dumnezeu, Noi Bogdan Voievod, domn al Ţării Moldovei, facem cunoscut cu această carte a noastră tuturor celor ce o vor vedea sau o vor auzi cotindu-se, că a venit înaintea noastră şi înaintea boierilor noştri Ana, fiica lui Eremia vistier, s-a chemat pe călugărie Evlaghia, cneaghina lui Toma logofăt, răstrănepoata lui Vlaicu pârcălab de Cetatea Albă şi a lui Clanău spătar şi a lui Limbă-dulce şi a lui Golaş comis, de bună voie sau nesilită de nimeni, nici asuprită şi a vândut cocina şi deadena dreaptă din privilegiul de mărturie ce l-a avut ea de la sus-scrisul noi, Bogdan Voievod - satul anume Vălceşti, pe Siret şi cu mori la Siret, şi a vândut Agafiei, cneaghina din casa domniei mele pentru 3000 zloţi tătărăşti. De aceea noi, văzând tocmeala lor de bună voie şi plata deplină şi noi de asemenea am dat şi am întărit acestei cneaghine mai sus scrise, Agafia acest sat mai sus scris Vălceşti pe Siret şi cu mori pe Siret ca să-i fie de la noi uric cu tot venitul, ci şi copiilor ei şi întregului neam. Iar hotarul acestui sat mai sus scris, anume Vălceşti pe Siret şi cu mori pe Siret, să fie din toate părţile după hotarul vechiu, pe unde din veac s-a folosit”. (8).
            Timp de mai mulţi ani, Bucecea nu apare în documente. Există un document din 28 iunie 1751, al voievodului Ananie de Botoşani, care, împreună cu Ponici, egumenul mănăstirii Galata şi cu mai mulţi răzeşi din satele Vălceşti, Ionăşeni, Levârda, hotărnicesc satul Vălceşti la împreunarea făcută de D. Gheorghe Asapu Setnar, din Grigoreşti. (2). Documentul prezintă importanţă prin faptul că este primul în care apare numele de Vălceşti şi Bucecea. Considerăm, astfel, că Bucecea a apărut lângă satul Vălcești.
           Perioada cuprinsă în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea este perioada în care locuitorii satului Vălceşti s-au mutat în Bucecea, iar acesta dispare. Cauza poate fi și revărsarea Siretului, care a distrus aşezarea şi locuitorii s-au strămutat mai departe de ameninţarea apei.
           Un alt aspect al dispariţiei satului poate fi legat de ultima expediţie a tătarilor. Elucidarea acestor probleme ar impune o cercetare arheologică în zona numită „Biserica pustie”, care, cu siguranţă, mai ascunde încă multe necunoscute. Oricum documentul din anul 1751 este ultimul care vorbeşte de satul Vălceşti.
           După cum se menționează în „Evoluția organizării administrativ teritoriale” a județului Botoșani, pag.391-394, capitolul „Catagrafia visteriei Moldovei din anul 1803; Condica liuzilor, (31), după anul 1774, unele schimbări teritorial-administrative s-au datorat unor cauze externe, anume a răpirii de către Austria a părții de nord a țării, conform convenției încheiate cu Turcia la 7 mai 1775. Astfel, Moldova a fost constrânsă să cedeze complet teritoriile ținutului Cernăuți, a Câmpulungului Cernăuților, a Câmpulungului Sucevei și cea mai mare parte a ținutului Suceava, inclusiv orașul de reședință. Așa cum rezultă din „Condica liuzilor din anul 1803”, în compensație, ținutul Suceava a fost ulterior completat cu teritorii din ținuturile vecine, fixându-se și un alt centru de reședință în orașul Fălticeni.
         S-a făcut o împărțire a teritoriului din această parte de nord a țării în ținute și ocoale: Ținutul Suceava; cu 5 ocoale, Ținutul Dorohoi, cu 3 ocoale; Ținutul Botoșani, cu 3 ocoale și Ținutul Hârlăului, cu 5 ocoale. (31). Bucecea făcea parte din Ținutul Botoșani, care cuprindea: Ocolul Câmpului, Ocolul Siretului și Ocolul Târgului. Prima subdiviziune a Ținutului, Ocolul, a apărut în anul 1741, prin adaptarea la un nou conținut „gruparea de sate subordonate administrativ unui ținut”, (32), a vechiului termen care desemna satele din jurul cetăților, orașelor și al curților domnești, aflate în proprietatea domnului.
         După cum am menționat mai sus, localitatea Bucecea făcea parte din Ținutul Botoșani, fiind repartizată în Ocolul Siretului, cu reședința la Bucecea, ocol din care mai făceau parte satele: Lozna, Slobozia Șerbănești, Hânțeștii din Deal, Hânțeștii din Vale, Grigorești, Călinești, Mândrești, Bursuceni, Berhoești, Hrișcani, Vorona Crupenschi, Vorona Musteață,Poiana, Iuncșeni și Cornu. Proprietar al Ocolului Bucecea era Tudor Mustață, ocolul cuprinzând 120 familii. Și în anul 1833, când Ținutul Botoșani și-a mărit teritoriul, în dauna Ținutului Hârlău, se menționează că în Ocolul Siret, Bucecea deținea reședința. (32).
         În urma reformei din anul 1864, Moldova cuprindea 16 județe, 68 de plase și 971 de comune, totalizând 2307 localități. Județul Botoșani avea 6 plase: Coșula, Jijia, Miletin, Siret, cu reședința la Bucecea, Ștefănești și Târgu, cu reședința la Botoșani. Plasa Siretului era formată din 11 comune, se întindea până la Burdujeni,existând 39 de sate ce însumau 5980 de case, în care locuiau 6595 locuitori, precum și 34 de biserici. Bucecea avea 253 de case, cu 283 de familii.
           În decursul anilor organizarea administrativ-teritorială a suferit multe modificări. Astfel în anul 1925, Plasa Bucecea cuprindea 11 comune: Cucorăni, Tudora, Vorona, Corni, Fântânele, Vlădeni, Siminicea, Verești, Dumbrăveni, Salcea și Leorda.
          În anul 1945, luna iulie, în județul Botoșani erau numai 4 plase: Botoșani, Bucecea, Ștefănești și Sulița, dispărând un număr de comune, din 72, câte erau anterior, s-a ajuns la 49, cumulând 242 de sate.
         Din anul 1950 este preluat sistemul sovietic al raionării teritoriului. Locul județelor îl ia regiunea, locul plășii îl ia raionul. Locul comunelor urbane îl iau orașele.(33). Din 58 de județe, câte cuprindea România (Republica Populară Română), s-a ajuns la 28 de regiuni, de la 424 de plăși, au fost organizate 177 de raioane, de la 7000 de comune urbane și rurale, s-a ajuns la 4052 comune rurale și 148 de orașe. Prin Decretul 241 a M.A.N. din 25 octombrie 1950 se înființează Regiunea Botoșani, împărțită în 5 raioane: Trușești, Botoșani, Dorohoi, Darabani și Săveni. Bucecea făcea parte din raionul Botoșani, raion care era cel mai mare, format din comunele din fosta plasă Botoșani, la care s-au adăugat 7 comune din fosta plasă Bucecea: Cucorăni, Tudora, Vorona, Corni, Bucecea, Vlădeni și Leorda.
            O nouă lege de îmbunătățire a organizării administrativ - teritorială s-a emis la data de 16 februarie 1968. Prin legea nr.2 din acest an se desființează sistemul sovietic al raionării, revenindu-se la diviziunile existente înainte de anul 1950, județul, cu vechile denumiri. Numărul județelor este mai mic față de 1948 (38 față de 58) și reprezintă o adaptare mai rațională a unităților tradiționale, la exigențele dezvoltării unui stat modern.
           În numai trei ani, numărul orașelor a crescut de la 183 la 236. Orașul Botoșani a fost declarat municipiu. În Moldova erau în total, la acea perioadă, 10 municipii. În județul nou înființat existau 454.926 de locuitori, ceea ce reprezenta 2,3% din populația țării, cu o densitate de 92 locuitori/km. pătrat. Erau 69 de comune cu 338 de sate. În comuna Bucecea erau satele Bohoghina și Călinești.
           În anii 1987-1988 s-a trecut la o organizare administrativ-teritorială, în nivel politico-economic, pe criterii economice, în special în domeniul agriculturii. Au fost create în județul Botoșani 15 astfel de unități teritorial-economie. Unitatea Bucecea era formată din comunele: Bucecea, Brăiești, Leorda, Vârful Câmpului și Vlădeni. Cele 5 comune totalizau o suprafață de 27538 hectare, din care 20800 hectare reprezentau suprafețe agricole. Raportând suprafața la o populație de 18597 locuitori, observăm că densitatea era de 0,6 locuitori/hectar, dar dacă luăm în calcul numai populația ce lucra efectiv în agricultură în număr de 4502 persoane, reiese că fiecare lucrător trebuia să lucreze 4,6 hectare, deficitul de forță de muncă era evident.
          În anul 1992 a reapărut ideea unei noi organizări administrativ teritoriale a țării, atât la nivelul județelor cât și la nivelul comunelor. A fost creată „Liga județelor abuziv desființate”. S-a ajuns astfel la un total de 59 de județe.
          În anul 2004, prin referendum, s-a hotărât trecerea localităților Bucecea, Flămânzi și Ștefănești din mediul rural în mediul urban, noile orașe, alăturându-se celor existente: Botoșani, Dorohoi, Săveni, și Darabani.
         Revenim la derularea evenimentelor istorice privind localitatea Bucecea: în perioada mai-iunie 1825, a avut loc, aşa cum rezultă din documente, conflictul dintre proprietarul de atunci al moşiei Bucecea, baronul Teodor Mustaţă cu aga Scarlat Miclescu, stăpânul Călineştilor, şi vornicul Constantin Miclescu, proprietarul moşiei Sarba şi Cerviceşti. (2). Din document apare şi o altă problemă deosebit de interesantă şi anume, ecoul evenimentelor din Moldova anului 1821. Judecata, care a avut loc la Iaşi, la Logofeţia cea Mare, a dat dreptate baronului Mustaţă, obligându-l pe Scarlat şi pe Constantin Miclescu să se retragă de pe pământurile ocupate în moşia Bucecea.
        De menționat este faptul că în Condica Visteriei Moldovei,(25), se consemnează totuși: la 1816, „Bucecea, a lui Tudori Mustață, loc de hrană puțin, cu 145 locuitori…”  
        Dacă disputa cu Scarlat Miclescu s-a stins, conflictul Teodor Mustaţă-Constantin Miclescu a continuat la scaunul domnesc. Voievodul Ioan Sandu Sturdza, cercetând cazul, a dat dreptate vornicului Constantin Miclescu. Rezolvarea cazului favorabilă lui Constantin Miclescu, este legată, probabil, şi de ascensiunea în înalta funcţie de vornic în care a fost numit în timpul domniei primului domn pământean, după lunga perioadă fanariotă. (2).
            Câteva concluzii privind datele despre atestarea documentară a localității Bucecea, conform documentelor din „Statutul istorico-geografic al localităților în actualul teritoriu al județului Botoșani,” D.I.R., veacul 16-17, Moldova, vol. 4, București, 1952-1956, (26), Monografia județului Botoșani: atestarea documentară este veche, 13 ianuarie 1434, fiind prima mențiune. Apoi, documentul din 9 februarie 1591 reprezintă o danie a lui Petru Voievod către Mănăstirea Galata. Aceeași danie, către Mănăstirea Galata este întărită de către voievodul Eremia Movilă în luna august 1595.
           La data de 5 mai 1598 un act emis de Eremia Movilă specifică „ispisoc de la Ieremia Moghilă voevoda… și satul Vălceștii pe Siretu și cu mori pe Siretu…” În urma unor acțiuni de până la domnie, Eremia Movilă întărește actul de danie din 5 ianuarie 1600 către Mănăstirea Galata, arătând că satul Vălcești este cumpărătura de la Sfânt răposatul Io Petru Voevod. Acesta din urmă este actul din 24 aprilie 1619, prin care domnul Moldovei, Gașpar Voievod îl întocmește la cererea călugărilor mănăstirii. Un alt document este emis la data de 2o februarie 1620 tot de către Gașpar Voievod, care întărește o danie „Io Gașpar Voevod… am dat și am întărit slugilor noastre… dreptele lor ocine ce le-au avut în ținutul Hârlăului, două sate, Cerevăceștii și Costineștii, care se numește Șarba și cu trei vaduri de moară, pe pârâul Bucecea…” Un document emis de domnul Moldovei, Miron Barnovschi Movila, întărește la 19 mai 1626 aceeași danie.
 
                    Târgul Bucecea
 
         Strămutarea locuitorilor din Vălceşti în Bucecea duce la dezvoltarea acesteia din urmă, astfel că pe timpul domniei aceluiaşi Ioan Sandu Sturdza este înființat târgul Bucecea în anul 1828 de către Dimitrie Ralet ca îmbunătăţire de moşie, satul Bucecea rămânând în partea de nord-est a târgului nou creat.
        După cum se menționează în articolul „Târgul Bucecea – ctitoria boierului Alecu Ralet” (52), „Moșia Bucecea a intrat în posesia boierului sus menționat prin căsătorie, socrul său, bogatul negustor latifundiar Teodor Mustață, lăsându-i-o prin testament, celei cu care s-a însurat, fata acestuia, Maria. Ca orice boier care se respectă, Alecu Ralet a și inițiat la Domnie demersuri în vederea întemeierii de târg pe moșia sa. În urma acestor demersuri, Domnul Moldovei, Ioniță Sandu Sturza, avea să dea hrisov de întemeierea târgului, la 16 ianuarie 1828. Îi redăm principalele prevederi:
        „Asupra arătării ce prin jalbă Ne-au făcut al nostru cinstit și credincios boier d-mnealui Alexandru Ralet biv vel Spătar că la moșia ds. Bucecea di la ținutul Botoșeni ar fi loc de bună îndămânare spre alcătuire de târg, fiind locul cu apropiere de sate, împrejurate cu locuințe ominești, cerând spre aceasta voie și slobozenie, Domnia Me am socotit, și cerire Ds. : găsind-o nu numai cu cale, dar și întru tot priincioasă pentru obștescul alijveriș, nefiind de vreo stricăciune așezare de târg la locul arătat. Iată îi dăm toată voie și slobozenie ca să facă târg pe numita moșie cu D-sale cheltuială și din oameni străini, care să nu fie din locuitorii altor târguri sau sate, fără nici un amestec de vre o dare de pământul aceste, și spre mai temeinică statornicire a acestei alcătuiri de târg i se legiuesc după cererea D-sale și acești di mai gios așezări, adică:
   * 1-ul. Nimene să nu fie volnic a cuprinde locuri sau face dughene sau orice alte benale fără a să așeza mai întâi cu stăpânul moșâi și a să învoi pentru bezmănul locului și pentru lungimea i lățimea lui cât să fie, atât în târg la piață cât și la mahalale.
 * Al 2-lea. Velnițe, berărie,și orânda a tot felul de băuturi, precum și a păcurei de la acest târg să nu fie volnica face sau a vinde, fără numai acei ce vor câștiga voie de la stăpânul moșiei.
 * Al 3-lea. Căsăpiile, pităriile, mingeriile și soponăriile să fie iar a stăpânului moșâi fără a fi altul nimine volnic în aceste decât acei ce se vor învoi cu dumnealui.
 * Al 4-lea. Starosti de tot felul de bresle alegându-să de către târgoveți, să să rânduiască de către stăpânul moșâi fără a să amesteca în aceasta altul nimene.
 * Al 5-lea. Cine nu va avea dugheni sau și având va voi va voi a deschide osăbite taravremelnice mișcătoare la piațul uliță spre vânzare a (tot) felul de lucruri, să nu fie volnic fără voia stăpânului, urmându-să aceasta și pentru cei ce vor veni la zilele de târg sau la iarmaroace cu mărfuri după afară.
 * Al 6-lea. Imașul pentru vitele târgovețilorsă să deie de către stăpânul moșâi câte giumătate falce de una vită, socotindu-să că va avea fiecare gospodar de mahala câte doi boi și una vacă, bez viței. iar acei ce vor ave mai mult va plăti precum să vor învoi cu stăpânul moșâi.”( 52).
        Hrisovul lui Sandu Sturza, din 16 ianuarie 1828, mai prevede: „Căpitanul de târg să se rânduiască de către stăpânul moșăi, care să fie om vrednic și cinstit, cu bune purtări și fără nici o abatere la vre un catahrisăs , supus însă dregătorilor ținutului întru cele ce atârnă de stăpânire”. Alte privilegii, dar și îndatoriri revin lui Alecu Ralet, ca stăpân al moșiei Bucecea – „Venitul cântarului din acest târg să fie iar a d-sale spătar, urmând a să lua acest venit întocmai după cum se obișnuiește în alte târguri (…). Fiindcă D-mnealui Spătar: ca un stăpân a moșăi Bucecea, unde are să se facă și târg, să îndatorește acum cu a d-sale cheltuială a face drumurile, ulițăle târgului, mahalalelor cu prund de la Siret, să îndatorăscși târgoveții ca fiștecarăle înaintea dughenii să aibă purtare de grijă a drege ulițăle și a le îndrepta, când să vor strica, iar cu prund de ( cărându-să și aducându-să prund de către D: stăpânul), spre a fi de o purure în bună stare”. Același hrisov domnesc hotărăște a se ține nouă iarmaroace pe an:
 1. La ziua Sf. Trei Ierarhi
 2. La ziua Duminicii a doua din postul mare
 3. La ziua Sf. Apostol și Evanghelist Marcu
 4. La ziua aflării Cinstitului Cap a Sf. Ioan Botezător
 5. La ziua Nașterii Sf. Ioan Botezătorul
 6. La ziua Sf. Marelui Mucenic Pantelimon
 7. La ziua lui Simion Stâlpnicu
 8. La ziua Sf. Apostol oi Evanghelist Luca
 9. La ziua Sf. Ierarh Spiridon
„ la care adunării volnic să fie ori cine a merge și a neguțători cu ori ce lucruri vor ave de vândut și de cumpărat, nesupărându-să de către nimeni”.
         Important pentru evoluția târgului Bucecea este și înscrisul Hrisovului, care cuprinde: „Fiindcă dumnealui ca un stăpân a târgului voiește ca târgoveții să fie de a purure scăpați de orice primejdie, să îndatorește să aibă purtare de grijă și priveghere de a fi în târg școală, doftor și moașă i spițărie (…)”. În finalul hrisovului, obișnuita formulă: „S-au scris la scaunul Domnii Mele în orașul Iaș întru cea dintâi Domnie a Noastră la Moldaiea la anul al șăsele”.
        Să mai menționăm: Alecu Ralet avea case în Botoșani. La 1832 fiind primul Președinte al Giudecătoriei Botoșani, că înaintașii săi se trag din familia Rali, o familie italiană grecizată, că în 1842 i s-a conferit rangul de vornic, pentru activitatea sa „Îndelungate slujbe”, că a încetat din viață în anul 1845, fiind înmormântat la Biserica Uspenia din Botoșani, că fiul său, Dimitrie Ralet ( Rallet, franțuzismul fiind la modă) s-a distins ca remarcabil pașoptist și unionist, mai devreme, în 1841, fiind, și ca tatăl său, Președinte al Giudecătoriei Botoșani, fiind un tovarăș de idei și bun prieten cu Grigore Alexandru Ghica, cu frații Mihai și George Cuciureanu, C. Rolla, Vasile Alecsandri, Costachi Negri, Alexandru Ioan Cuza, etc. A fost un temut pamfletar, scriitor satiric, memorialist, apreciat în scrierile lui Eminescu
S-a stins din viață la data de 25 octombrie 1858, fiind înmormântat la Biserica Uspenia din Botoșani. ( 67).
 
          Prin scrisoarea nr. 5021 din 18 octombrie 2004, (50, pag.1), către Primăria orașului Bucecea, semnată de prof. Carolina Setnic de la Grupul Școlar Bucecea și de către cunoscutul muzeograf Edurd Setnic de la Muzeul Județean Botoșani se propune, în semn de recunoaștere, ca o stradă principală, dacă se poate chiar actuala „Cale Națională” din orașul Bucecea să se numească „Alecu Rallet”, pe următoarele considerente:
   * Este cel care a inițiat primele demersuri de transformare a satului în târg, demersuri încununate de succes prin hrisovul din 16 ianuarie 1828, dat de domnul Moldovei Ioniță Sandu Sturza;
   * A fost stăpânul moșiei Bucecea;
   * A fost primul președinte al Judecătoriei Botoșani la 1832;
   * Prin drepturile și prevederile economice care se acordau noului târg s-au pus bazele dezvoltării remarcabile a așezării în secolele XIX – XX, comparativ cu alte așezări de același rang din județul Botoșani.
   * Este înmormântat (1845) la Biserica Uspenia din Botoșani, importantă ctitorie voievodală a doamnei Petru Rareș, Elena Rareș, ceea ce demonstrează contribuția majoră a acestei personalități la dezvoltarea județului Botoșani și a orașului Botoșani, în prima parte s secolului XIX.
          În aceeași scrisoare menționată mai sus, (50, pag. 1 și 2), se propune ca o altă stradă principală din orașul Bucecea să se numească „Dimitrie Rallet”, pe următoarele considerente:
   * Este fiul vornicului Alecu Rallet, moștenitor al târgului și moșiei Bucecea;
   * În anul 1841 devine președinte al Judecătoriei Botoșani;
   * A fost membru marcant al Revoluției de la 1848, al Comitetului revoluționar de la Cernăuți, organizație în care a activat de la înființare (26 iunie 1848), alături de Mihail Kogălniceanu, Alexandru Ioan Cuza, Costachi Negri, Vasile Alecsandri, Nicolae Pisoski și alții și până la sfârșitul domniei lui Mihail Sandu Sturza (mai 1849);
   * A fost membru al Partidei Naționale din Moldova, organizație politică care a avut drept principal punct de program, înfăptuirea Unirii Principatelor Române, consfințită prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, la Iași și la București, în luna ianuarie 1859;
   * A fost Ministru Cultelor din Moldova, în vremea lui Grigore Alexandru Ghica;
   * A fost un cunoscut scriitor satiric și memorialist la jumătatea veacului XIX, operele sale fiind apreciate la superlativ de Mihai Eminescu;
   * Ca și tatăl său, a fost înmormântat (25 octombrie 1858) tot la Biserica Uspenia din orașul Botoșani.
        
       Târgul Bucecea făcea parte din plasa Siret, era așezat pe o terasă, cu o suprafață de 14 ha, având 335 familii, formate din 1385 de locuitori, din care 1000 erau evrei ce dețineau monopolul comerțului și a activității meșteșugărești (30, pag.336).
        Ziua de târg era duminica, săptămânal. În anul 1899 populația târgului era de 1779 locuitori, din care 1281 erau evrei, ajungând în anul 1912 la 1634 locuitori, remarcându-se o scădere de 145 de locuitori, prin plecarea populației tinere la muncă în Bucovina, dar, consider eu, și primul război mondial a contribuit la scăderea populației. În anul 1930, târgul avea 1414 locuitori, cu o scădere de 220 locuitori, media anuală fiind de 12 locuitori.
          După modificările administrative din anul 1950, târgul a fost desființat, localitatea devenind așezare rurală cu o populație de 3817 locuitori.(30, pag.336).
 
                       Comuna Bucecea
 
          În anul 1845, a luat fiinţă comuna Bucecea, care avea în componenţa sa Târgul Bucecea şi satul Bucecea.
          Între anii 1875-1887 este formată din satele: Bucecea, Călinești, Grigorești
                                            Siminicea Miclescului și Târgul Bucecea.
          Între anii 1887-1904 este numai Târgu Bucecea.
          Între 1904-1906 este comună în plasa Bucecea.
          Între 1906-1908 este comună în plasa Siret, include și satul Bucecea.
          Între 1908-1929 este comună în plasa Bucecea.
          Între 1929- 1932 este comună în plasa Siret, formată din satele: Brehuiești, Călinești, Hrișcani, Huțani, Mândrești , Bucecea – sat, Târgul Bucecea și Vlădeni.
          Între 1932-1934 este formată din satele Călinești, Bucecea – sat și Târgul Bucecea.
         Între 1934- 1950 este comună în plasa Bucecea.
         Între 1950-1952 este comună în raionul Botoșani, incluzând și satul Bohoghina.
         Între 1952-1968 este comună în raionul Botoșani, regiunea Suceava, formată din satele Bucecea, Bohoghina și Călinești.
         Din anul 1968 este comună din județul Botoșani.
          De la data de întâi iunie 2004 este oraș din județul Botoșani.
          În perioada anilor 1904-1950, Târgul Bucecea, cu mici întreruperi, așadar, a fost reşedinţă de plasă. La plasa Bucecea erau arondate localităţile: Bucecea târg, Bucecea sat, Cucorăni, Mândreşti, Vlădeni, Leorda, Dumbrăveni, Siminicea, Stânceşti, Salcea, Plopeni şi Vereşti. Situația pe ani se prezintă astfel:
          În anul 1904 s-a înființat plasa Bucecea, formată din comunele: Călinești, Bucecea - Sat, Bucecea – Târg, Cucorăni și Dolina.
          Între anii 1906-1908, plasa Bucecea este desființată.
          În anul 1908 s-a reînființat, formată din comunele: Bucecea, Corni, Cucorăni, Leorda și Vlădeni, rămânând în această componență până în anul 1911.
          Între anii 1911-1925, era formată din comunele: Bucecea, Burdujeni,Cucorăni, Dumbrăveni, Leorda Salcia și Siminicea.
          Între 1925-1930, era formată din: Bucecea, Corocăiești, Cucorăni, Dumbrăveni, Leorda, Mândrești, Plopeni. Salcia, Siminicea, Stâncești, Verești și Vlădeni.
         Între anii 1930-1934, plasa Bucecea nu a funcționat.
          Între anii 1934-1939, a cuprins cele mai multe comune: Bucecea, Corni, Cucorăni, Dumbrăveni, Fântânele, Leorda, Plopeni, Poiana, Salcia, Siminicea, Tudora, Ion Gh. Duca ( Verești), Vlădeni, Vorona.
         În anul 1939, plasa Bucecea pierde comunele Plopeni și Poiana.
         În anul 1950, plasa Bucecea s-a desființat.
         
         În perioada 1847-1952, în comuna Bucecea a funcţionat Judecătoria rurală „Bucecea Târg”. (9).
         Comuna Bucecea a aparţinut de judeţul Botoşani, apoi de raionul Botoşani – Regiunea Suceava, iar de la ultima împărţire administrativ-teritorială, din anul 1968, comuna Bucecea aparţine de judeţul Botoşani. (9).
          Rămânând tot în această perioadă, în anul 1944 în Bucecea existau două partide şi anume: Partidul Naţional Liberal condus de avocatul Mihai Alexandrescu şi Partidul Naţional Ţărănesc, condus de fratele său, Traian Alexandrescu. (11). Ambii fraţi erau şi avocaţi în Baroul Judecătoriei Bucecea şi au fost primari rând pe rând. Alegerile constituiau prilej de distracţie pentru locuitorii comunei pe seama atacurilor dure dintre cei doi fraţi. Pe lângă cele două partide, în Bucecea a existat şi alte fracţiuni politice: fracţiunea cuzistă, avereseană şi legionară.
          Adepţii acestor grupări politice, reprezentând un procentaj infim din locuitorii comunei, niciodată aceste partide n-au ajuns să preia conducerea comunei. În campaniile premergătoare alegerilor se făceau promisiuni cu privire la îmbunătăţirea vieţii ţăranilor, dar după alegeri acestea erau uitate de cei care le-au făcut.
          Din Dicţionarul geografic al judeţului Botoşani întocmit de V. C. Nădejde şi Ion Titu, 1891, Bucureşti, se precizează: „Bucecea , târguşor, comună rurală, situată în partea de nord-est a plăşii Siretului şi în mijlocul comunei Călinesci pe un podiş, are o suprafaţă de 136 hectare, din care 14 hectare, locul târgului şi 122 hectare imaş şi o populaţie de 335 familii sau 1389 suflete care locuiesc în 300 case cu 280 contribuabili. După naţionalitate locuitorii se împart astfel: 1000 evrei şi 389 români, ştiu carte 289. (8).Pentru comparaţie putem menţiona că în anul 2006, oraşul Bucecea avea 5345 locuitori, 1880 de gospodării, 1752 de locuinţe, 4 grădiniţe, 5 şcoli şi un liceu.
        Aici era reşedinţa sub-prefectului plăşii Siret, a judecătorului Ocolului Siret şi reşedinţa Primăriei foste comune Bucecea”. Se menţionează în acelaşi Dicţionar geografic a lui V. C. Nădejde şi Ion Titu că: „au o biserică fondată de locuitori în anul 1787, cu un preot, doi cântăreţi, iar evreii au două sinagogi, una şcoală de băieţi şi una de fete, un birou telegrafic-poştal, locuitorii se ocupă mai mult cu comerțul şi meşteşugurile mai ales evreii, iar românii cu agricultura pe moşiile vecine. În Bucecea erau:
-          26 cârciumi
-          9 băcănii
-          5 lipscănii
-          5 brutării
-          2 boiangii
         Industria consta din: croitorie, ciubotărie, fierărie şi lemnărie. Sunt 8 meseriaşi români şi 56 izraieliţi şi 7 streini. Numărul de animale:
-          70 vaci şi boi
-          75 cai
-          197 porci
-          15 capre
-          352 oi
 
          Bugetul comunei are la venituri 20.549,69 lei şi la cheltuieli 20,004,12 lei.”
 
         Tot în Dicţionarul geografic al judeţului Botoşani întocmit de V. C. Nădejde şi Ion Titu, 1891, Bucureşti, se arată că „Bucecea, acest sat este aşezat pe o coastă de deal şi aparţine comunei Călinesci, plasa Siret, (8), are o suprafaţă de 1080 hectare, e proprietatea statului şi cu o populaţie de 284 familii sau 1272 suflete. E compus din două părţi: satul vechiu sau locuitori împroprietăriţi la 1864 şi satul nou, format la 1879 cu împroprietărirea însurăţeilor. Această cătună numără 191 contribuabili. În acest sat e reşedinţa primăriei comunei Călinesci, are o biserică reînoită de locuitori la 1864, un preot şi doi cântăreţi. Şcoală nu este, dar copiii dornici de carte frecventează şcolile din târgul Bucecea.”( 12 ) .
          Mai este un înscris privind istoricul şi denumirea localităţii Bucecea. (8) „Se povesteşte că mai bine de 250 de ani, se afla la vărsarea pârâiaşului Sireţel în Siret, un sat numit Vălceşti, pe care turcii l-au ars, iar locuitorii au fugit în pădurile ce se aflau pe locul satului Bucecea, unde în urmă s-au şi stabilit, formând un nou sat. Urmele satului vechi abia se mai pot cunoaşte, iar numele satului Bucecea se zice că ar veni de la aceea că un turc ce se aşezase aici, a pierdut o buccea cu lucruri. Numărul vitelor este de 471 vite cornute, 103 cai mari şi mici, 1190 oi, 213 mascuri ( porci masculi ), 129 stupi. În acest sat se mai află 11 meseriaşi, 3 comercianţi şi 3 cârciumi”.
           Hrisovul de întemeierea târgului Bucecea se păstrează în Arhivele Statului din Botoşani. Treptat satul s-a dezvoltat. La început erau numai casele din jurul bisericii, ca mai apoi să se dezvolte tot pe vale, formând partea de sat „Bărbălăteni ” şi „Fundoaia”. 
        Mai târziu, în jurul Şcolii Nr. 2, ca după 1920 şi pe partea cealaltă de şosea, formând satul nou. Cu trecerea timpului, mulţi dintre locuitori nu şi-au mai construit case pe valea aşezării, preferând să şi le amplaseze în zona „ Satului Nou”, de-a lungul şoselei spre Bohoghina, sau spre Călineşti, de o parte şi de alta a mai multor drumuri paralele,
       Aspectul caselor, mărimea acestora, funcţionalitatea lor, era în funcţie de posibilităţile materiale ale locuitorilor. S-a plecat de la case construite din o singură cameră şi o tindă , acoperite cu paie, cu stuf, sau cu şindrilă şi până la vilele de azi cu etaj şi cu mai multe camere, acoperite cu tablă sau cu ţiglă. La început casele se construiau fără proiecte de execuţie, Erau echipe de meseriaşi: dulgheri, zidari, tinichigii, care, fiind „împăcaţi” de locuitori, executau după priceperea lor şi cu acordul, respectiv posibilităţile beneficiarului, case care erau funcţionabile zeci de ani. Cimentul sau oţelul beton nu era la îndemâna sătenilor. Fundaţia, acolo unde era, se înjgheba din lespezi de piatră, fără vreun liant. Nu era uitat obiceiul de sfinţire a locului de către preot şi de sacrificare a unui pui de găină în fundaţie. Pereţii se construiau din chirpici sau din nuiele îmbrăcate în vălătuci de pământ. Scândura din brad era destul de greu de procurat de unii dintre locuitori, aşa că unele case nu aveau pod şi mă refer la cele acoperite cu paie sau cu stuf şi care se mai vedeau în Bucecea şi la începutul secolului XX. Gardurile se executau din nuiele împletite orizontal sau vertical.
         Ca anexe, sătenii îşi construiau grajduri pentru animale, tot din aceleaşi materiale, fântâni zidite din piatră, iar pentru iarnă, clădeau stoguri din fân, şire de paie sau din snopi de strujeni, care constituiau hrană pentru animale. Unii dintre locuitori dispuneau de râşniţe pentru mărunţit cereale sau tocători pentru strujeni.
            Bucecea cunoaşte transformările moderne din timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, În urma Legii rurale din luna august 1864, un număr de 179 de locuitori şi 2 preoţi au primit pământ în comuna Bucecea, (2 ).
           Participarea locuitorilor comunei Bucecea la efortul întregii ţări de susţinerea Războiului pentru independenţă din anul 1877-1878 este ilustrată de o serie de documente aflate la Fondul Prefecturii şi Arhivele statului. Pe lângă sacrificiile umane, locuitorii comunei Bucecea, asemenea locuitorilor întregii ţări, au susţinut material Războiul de independenţă. La data de 31 decembrie 1877, din Călineşti, 11 bărbaţi se aflau în războiul antiotoman.
          Comisia de achiziţie din comuna Târg Bucecea arată la data de 31 august 1877 că nu se mai găsesc cai conform ordinului numărul 2745 din 29 iulie, care trebuie să fie „cai mari şi voinici pentru artilerie şi cavalerie”, decât un singur cal care s-a trimis la judeţ. În această situaţie nu se mai pot trimite restul de cai, nefiind de unde, pentru a se completa neajunsul de 62. De asemenea, locuitorii Târgului Bucecea erau obligaţi să dea pentru armată o parte din cereale.
           După Războiul de independenţă , se va realiza o nouă împroprietărire a ţăranilor. Există în Arhivele Statului din Botoşani, „Actul de delimitarea pământurilor noilor împroprietăriţi pe moşia satului Bucecea, plasa Siret 1880”. Noii împroprietăriţi au primit pământ în actualul sat Bucecea, în suprafaţă de 265 fălci şi 24 prăjini. Au primit pământ 82 locuitori câte 3 fălci fiecare. Sfârşitul secolului al XIX- lea şi începutul secolului XX a cuprins revolta şi pe ţăranii comunei Bucecea, astfel că la 1907 aceştia au ocupat Târgul Bucecea. În anul 1907, încă de la începutul primăverii, povestesc oamenii, că au început să circule pe străzi o adevărată armată de ţărani agitaţi, înarmaţi cu diferite unelte de gospodărie: furci, coase, topoare şi au reuşit să distrugă o parte din avutul boierilor Miclescu. ( 8). Peste o zi a venit însă armata, a cercetat casă de casă, s-au făcut unele arestări, fiind arestat şi ţăranul Voloşniuc Ioan, considerat capul răscoalei, a fost bătut şi schingiuit până a muţit. Optsprezece luni a fost internat în diferite spitale şi până la urmă a reînceput să vorbească. ( 8 ).
         În încheierea acestui capitol privind istoricul localității Bucecea, menționăm faptul că prin aceeași scrisoare nr. 5021 din 18 octombrie 2004, (50, pag.2și 3), către Primăria orașului Bucecea, semnată de prof. Carolina Setnic de la Grupul Școlar Bucecea și de către cunoscutul muzeograf Edurd Setnic de la Muzeul Județean Botoșani se propune, ca o stradă de importanță secundară din orașul Bucecea să fie denumită „Vălcești”, pe următoarele considerente:
   * Este vatra satului, astăzi dispărut, de unde au pornit rădăcinile localității Bucecea de astăzi;
   * Cercetările documentare și arheologice plasează începuturile acestui sat în a doua jumătate a veacului XIV, așezarea supraviețuind vicisitudinilor vremii, până în secolele XVI – XVIII;
   * Cercetările documentare au arătat că unul din primii stăpâni ai satului a fost Vlaicu, unchiul lui Ștefan cel Mare, voievod al Moldovei între anii 1457 – 1504; Aceleași cercetări dau, încă la stadiul de ipoteză, ca întemeietor al satului pe boierul Vâlcea, al doilea mare dregător din vremea domniei lui Alexandru cel Bun (1400 – 1432);
   * Cercetările arheologice în vatra satului, desfășurate în anii 2001 și 2004, în locul cunoscut ca „Biserica Pustie”, au dus la descoperirea unei biserici de zid, posibilă ctitorie boierească, care a funcționat cert în a doua jumătate a secolului XV, în epoca ștefaniană;
   * Satul a intrat în stăpânirea Mănăstirii Galata din Iași, în ultimele două decenii ale secolului XVI, fiind vreme de două secole cel mai important sat dintre toate posesiunile mănăstirii menționate.
  
 
 
                   CERCETĂRI ARHEOLOGICE
 
          În cadrul proiectelor de cercetare arheologică sistematică desfăşurate la Bucecea şi Dorohoi, poate fi catalogată ca spectaculoasă investigaţia arheologică de la Bucecea, în locul numit de localnici „Biserica Pustie”. Aici s-a descoperit fundaţia unei biserici ridicate în a doua jumătate a secolului XV, în epoca lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, care, după toate indiciile arhitectonice şi stratigrafice, poate fi o ctitorie boierească, construită în ultima parte a domniei marelui domnitor, cel mai probabil în jurul anului 1490. Ea se poate lega, ca şi construcţie, de unul dintre descendenţii lui Valicu Vodă, unchiul dinspre mamă a lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, dacă se au în vedere şi informaţiile documentare păstrate până în zilele noastre.
          Trebuie menţionat că, în afara ctitoriilor domneşti şi boiereşti cunoscute, precum Dorohoi, Popăuţi, Uspenia şi Sfântul Gheorghe, descoperirea de la Bucecea este unică, dat fiind faptul că ea nu s-a păstrat la suprafaţa solului şi că nu apare menţionată în documentele medievale, fiind efectiv necunoscută până la data descoperirii sale. Deşi legenda locului spune că biserica ar fi fost incendiată de tătari într-o noapte de Paşti, cu toţi creştinii în ea, cercetările noastre nu au dus la confirmarea acestei întâmplări, (68), dar faptul că biserica a fost distrusă în urma unui incendiu este mai mult decât evident.
          Cercetările au determinat descoperirea, în interiorul bisericii, a unor morminte, între care se remarcă cele în cripte de piatră şi cărămidă, lucruri menţionate de arheologul Eduard Gheorghe Setnic, de la Muzeul Judeţean Botoşani. Tot aici s-au descoperit şi veşminte în fir de aur.
          Locul denumit „Biserica Pustie” este situat la circa 1,5 kilometri, nord-vest de marginea satului, pe partea stângă a Siretului, care curge la numai 200-300 m şi la aproximativ 800 m, sud-vest de şoseaua Botoşani-Siret.
          Locul mai sus menţionat se prezintă ca o movilă aplatizată, cu înălţimea de 0,5-0,75 m şi cu un diametru de circa 30 m. Primele cercetări au constat în recunoaşteri de suprafaţă efectuate în anul 1989, (15), prin care s-au identificat „pietre calcaroase şi gresii nisipoase, bucăţi de cărămidă de diferite dimensiuni.” Autorii cercetării consemnează că acest loc şi împrejurimile sale reprezintă, conform tradiţiei locale, „ruinele unei bisericuţe vechi, respectiv siliştea vechiului sat, Vălceşti, atestat documentar la data de 13 februarie 1634. Pentru verificarea acestor informaţii, dar şi a acelora care semnalau folosirea locului drept carieră de piatră, s-a considerat necesară aprofundarea cercetărilor în continuare. Astfel, investigaţiile efectuate au descoperit fundaţiile a două edificii şi a necropolei aferente. Primul edificiu, identificat la adâncimea de 0,25-o,35 m, aparţine unei construcţii din secolul XVI-XVII., realizată din piatră spartă, mortar pe bază de var, mortar la care s-au utilizat elemente din zidării anterioare ( cărămidă fragmentară şi frescă ). Contextul planimetric – de această zidărie aparţin urmele unui pavaj exterior, alcătuit din cărămizi de mai multe tipuri, care dau impresia generală de materiale recuperate şi folosite în acest nou context.
          Fundaţiile menţionate suprapun dezaxat fundaţii mai vechi, în profil observându-se şi o amenajare preliminară, respectiv o nivelare a stratului de dărâmătură, în scopul ridicării noii construcţii, în cadrul acestei operaţiuni fiind antrenate şi resturi de arsură. Lipsesc, în acest stadiu al investigaţiilor, elemente certe de datare a acestei zidării, dar şi o serie de indicii care ţin de tehnica de construcţie. Pe baza aspectului general şi doar cu titlul de ipoteză, se poate spune că această fundaţie a fost realizată ca sprijin pentru o construcţie din lemn.
          Al doilea edificiu a fost identificat la adâncimea de 0,6-o,7 m . Fundaţiile descoperite relevă existenţa unei construcţii ridicate din piatră, de dimensiuni medii, fasonată pe exterior, legată cu mortar pe bază de var şi nisip de foarte bună calitate. S-a putut observa, pe porţiunile decopertate, nivelul de demantelare al acestui edificiu datat pe baza antologiilor constructive îndeosebi, în perioada secolelor XV-XVI. ( 16 ). 
         Pentru aceeaşi datare pledează şi materialul ceramic, în majoritate fragmentar cu puţine elemente de identificare, o monedă, emisiune Ştefan cel Mare şi Sfânt, descoperită în stratul de dărâmătură, precum şi un fragment de ancadrament de fereastră de factură gotică. Se menţionează că biserica a fost decorată în frescă, în mod sigur cel puţin pe interior, stratul de dărâmătură fiind alcătuit în proporţie covârşitoare din frescă mărunţită, printre care se regăsesc bucăţi de cărămidă şi sporadice fragmente ceramice. Lăţimea fundaţiilor este de 1,1-1,2 m, iar adâncimea lor, de până la 1,2 m. Orientarea necropolei indică identificarea zidurilor de est şi sud, mai exact a exteriorului acestor ziduri. (15).
         S-au investigat doar 10 morminte ( respectiv, 4 de adulţi şi 6 de copii ), toate mormintele au orientare est-vest şi sunt complet lipsite de inventar. După cum se menționează în articolul „Biserica în care au fost arși de vii în noaptea de Paște zeci de credincioși”, semnat de Gabi Gomboș (68), în data de 13 septembrie 2004, descoperirea de la Bucecea este un monument de excepție de pe partea stângă a Siretului, concluzie trasă de arheologul Florin Mau de la Muzeul Suceava și membru al Comisiei Naționale de Arheologie, coleg cu arheologul botoșănean, Edurd Setnic, conducătorul lucrărilor de o deosebită importanță. Prin lucrările efectuate se încearcă să se introducă în clasoarele specialiștilor și în circuitul turistic botoșănean unul dintre cele mai importante situri arheologice din zonă.(68).
         Ca planimetrie, Biserica Pustie se aseamănă cu bisericile din secolul XV, din epoca lui Ștefan cel Mare, așa zisele biserici de sat, asemănătoare cu cele descoperite în localitățile moldovene: Bălinești, Vorovăț, Războieni, Borzești și Arbore. (68).
 
 
 
                                                
                                   SATUL CĂLINEŞTI
                
           Din comuna Bucecea face parte şi satul Călineşti. De asemenea, tradiţia spune că, cu secole în urmă, satul se afla pe şesul Siretului, în aval de Vălceşti şi, mai apoi, s-a mutat pe deal, unde se află şi astăzi. Dezvoltat în jurul castelului familiei Miclescu, satul Călinești se revarsă spre „siliștea” Siretului, râul ce-i delimitează hotarul dinspre vest cu satele Grigorești și Siminicea. Aceste sate, precum și Cerviceștii, au fost tot în proprietatea familiei Miclescu. (34 pag.49). Spre sud se învecinează cu satele Mândrești (2Km) și Hrișcani, din comuna Vlădeni. La nord și est, „peste codru”, se află satul Cucorăni (5km) și pădurea Budăi, iar la nord, nord-vest, fostul sat Vâlcești, actualul oraș Bucecea, din care face parte și Călineștii de azi. Șoseaua care-i delimitează spre nord-vest hotarul cu Bucecea îi facilitează legătura cu orașele Botoșani (15Km), Siret (40Km) și Suceava (35km).
           Dovezile arheologice care atestă existența unei așezări umane în aceste locuri sunt prezentate de Repertoriul arheologic al județului Botoșani, prezentându-se două situri:
          A. Situl dinspre est: „În vale la Helemei”, aflat pe stânga șoselei Mihăilene, pe un platou înclinat spre „Valea Bulgărilor”, la circa 1,2-1,5 km nord-est de sat, s-au găsit bucăți de chirpici, pământ ars, precum și câteva fragmente ceramice ale perioadei târzii (secolul al 18-lea).
         B. Situl „Siliștea”, la vest de sat, spre valea râului Siret, a dat la iveală prin săpături, mai mult întâmplătoare, urme de ziduri de biserică, cărămizi, pietre,etc. (35)
          Dovezile documentare, încep cu anul 7150 (1641), an în care aflăm și toponimul „Călimănești”, alături de Călinești: „1641 septembrie 1-1642 august 31 (7150) Copie di pi mărturie Călimăneștilor.
Adică noi, popa Coste den Vlădeni și Petrea de-acolo, și Andrinic Vovina tij și popa Lazăr din Mândrești, vătămanul de acolo, Buțucan sân Goia di acolo, Ionașco Sattin din Călimănești, Costea tij ot Călinești, Toader Jitco ot Gligorești, Gavril Nechiforescul de acolo, Andreica a Manii din Brehoești, Toader a lui Vlașin ot tam, Ștevco iar a lui Vlașin, Onciul din Costești, Novce cel Bătrân de Vâlcești (Bucecea, n.n.), Simion de acolo, Ichim cel Bătrâ de acolo, noi acești oameni toți și cu dichiul Chiril de la Svânta Mitropolie, scriem și mărturisim, cu această scrisoare a noastră cum am mersu de am hotărât hotarul Călineștilor din sus, dinspre Vâlcești.
        Se începe hotarul Călineștilor la Siret, unde au fost vadul cel bătrân (vechi, n.n.), în zâlele lui Pătru vodă cel Șchiop,în drept la capul luncii, la un stâlpu de piatră, de la piiatră la câmpu, la drum, la altă movilă, deci din dumbravă, din movilă în movilă, până iasă la altă movilă, unde să împreună hotarul hrișcanilor și cu a Vâlceștilor, dici de la vale la copăcel spre luncă, în drept la doaî movile, de la acele movile, în capul piscului, dici la margine luncii, la un stejar geamăn, deci prin luncă, până iesă din luncă și lovește la o baltă ce o chiamă Sumista, drept spre marginea bîlții, deci în drept la Sâret, până-n mergine Sâretului.
        De aceasta scriem și mărturisim 7150
        Eromonah Chiril, dichii de Suciavă.
        Andronic
       Popa Coste ot Vlădeni
       Petre ot Vlădeni
       Când s-au scos acest suret di pi mărturii, am fost de față Avrămii, episcop Rădăuțului”(36)
     
          Prima clădire de pe acest meleag a fost curtea boierilor Miclescu, iar pământurile se întindeau între hotarul satului Cucorăni şi până la Siret, precum şi peste Siret, până la hotarul cu Burdujeni. Se chemau moşiile Miclescu, iar satul Siminicea, împărţit în două, se chema Siminicea Valoş şi Siminicea Micleşti.
          Satul Călineşti se găsea la locul numit Prisaca, aproape de „Podul numărul unu” de la calea ferată Bucecea-Vereşti şi avea circa 45 de case, locuitorii satului lucrând toţi pe moşia boierului Miclescu.
          Denumirea acestui sat s-ar fi dat după mai multe versiuni: una, în memoria primului locuitor care a făcut aici prima casă,o femeie care se numea Călina, alta, că poartă numele lui Calinic Miclescu, mitropolit al Moldovei, văr cu Scarlat Miclescu, cel care a ridicat, în anul 1821,actuala biserică din Călineşti. Legenda spune că mitropolitul Calinic Miclescu a primit să vină personal să sfinţească biserica şi ca un omagiu i s-a cerut să accepte denumirea satului de Călineşti după numele său, Calinic.
          Referitor la Călina se povestesc următoarele: în fostul sat Prisaca locuia o femeie ce se numea Călina, care muncea ca spălătoreasă la boierul Miclescu. Fiind prea departe de sat, circa 6 kilometri între Prisaca şi curtea conacului Miclescu, s-a rugat să i se dea o bucată de pământ pe care să-şi construiască o casă. Boierii i-au acordat o jumătate de hectar teren la numai 100 metri de poarta curţii boiereşti, pe locul unde în prezent este gospodăria Dumitru Caciuc şi, astfel a luat fiinţă prima casă din actualul sat Călineşti, cam prin anul 1817.
          Cum această femeie era văduvă, dar avea 5 copii care lucrau toţi la curte, boierul a dat câte o jumătate de hectar teren la doi dintre ei, probabil la cei care erau mai mari ca vârstă, buni de însurat şi aceştia şi-au ridicat case pe locul unde a trăit locuitorul Ioan Ursu. Astfel, după cele trei case din familia acestei femei, satul s-a mărit şi, treptat, mai mulţi locuitori din Prisaca s-au mutat în satul Călineşti de astăzi, întrucât boierii aveau interes să-şi aibă muncitorii cât mai aproape de curte.
         Când s-a înmulţit numărul caselor s-a pus problema cum să se numească şi locuitorii, iar cu consimţământul boierilor s-a hotărât ca denumirea satului să fie Călineşti, în memoria Călinei. Altă versiune, după cum se menționează în lucrarea (23) pag. 92, este aceea că numele satului este antroponim, „Călin”,numele proprietarului moșiei, la care s-a adăugat sufixul „ești”. Este considerat un sat vechi.
         Prima atestare documentară este 17 martie 1492, unde numele satului apare pe un document de la Cancelaria domnului Ștefan cel Mare„… Marina, fiica lui Giurgiu Jumetate… de bunăvoia lor „ și-au împărțit ocinile lor, ce au fost ale bunicului lor, Ion Jumetate, satele anume… Mîndreștii, pe Siret… iar hotarul acelui sat… să fie și de la Calianăuți… până la Siret”. (23). Într-un document din 27 decembrie este semnalat „… să fie pe unde am hotărnicit, de la Calinăuți în jos”.
          Prin anii 1772-1774, catagrafia lui Dimitriev ne spune că toată „suma caselor” din Călinești, ținutul Botoșani, ocolul Siret era de 12. Au rămas birnici 10 persoane, două rufeturi au fost date la scădere (Popa Vasile și Diaconul Andrei), (34). Vornicul satului, la acel an, era Dumitrașco, preotul Vasile și diaconul Gheorghe slujind la biserică. (37). Nu știm ce hram avea biserica veche și cine-i era ctitorul, însă cea de astăzi a fost înălțată și împodobită de familia Miclescu, urmașa proprietarilor moșiei satului Călinești la 1815.
        În anul 1816, satul Călineștii, a dumisale spătarului Constantin Miclescu (38), avea 41 plătitori de bir și 5 oameni fără bir.
         În anul 1930, preotul paroh I. Grigoraș, care slujea la Călinești din 1911, arăta că în parohia sa (Călinești, Mândrești, Hrișcani) viețuiesc 451 de familii, cu 2255 de suflete. Biserica deținea suprafața de 34 hectare și avea casă parohială (38), având hramul „Sfântul Nicolae”.
        În anul 1945, ultimii proprietari ai moșiei Călinești erau George și Maria Miclescu. La exproprierea din 1945 și lichidarea clasei moșierești din 1949, moșia a intrat în proprietatea statului. (38). După evenimentele din decembrie 1989, ultimul descendent al familiei Miclescu, Radu Miclescu (căsătorit cu o descendentă a strălucitei familii bucovinene de la Storojineț, Ana Flondor), s-a retras după un dureros periplu în satul natal. A refăcut castelul după proiectul arhitectului Sturza din București, redându-i strălucirea de odinioară. Este unul dintre generoșii sponsori ai Muzeului Sătesc din Cucorăni. (39).
          Potrivit situaţiei politice de pe vremuri acest sat a avut o soartă zbuciumată, prin aceea că a aparţinut, rând pe rând, de mai multe comune în funcţie de anumite partide politice:
-          De comuna Siminicea, când locuitorii erau văzuţi rău de boieri.
-          De comuna Cucorăni, între anii 1905-1926, când capii politici se ridicau din Cucorăni sau din sate dependente de această comună.
-          De comuna Vlădeni, pe timpul guvernării partidului ţării
-          De comuna Bucecea, când capii politici erau din Bucecea şi îi reprezentau pe Micleşti.
          Gospodăriile satului erau foarte sărăcăcioase, oamenii aveau pământ foarte puţin şi de-abia după primul război mondial, la Reforma agrară înfăptuită, au primit, parte din ei, în anii 1921-1922, până la 4 hectare teren arabil, mai înainte media pe cap de locuitor neajungând nici până la jumătate de hectar teren arabil. Satul nu era dotat cu vreun local de şcoală. Învăţământul se desfăşura în nişte cocioabe insalubre, care, din trei în trei ani, se tot muta de la o casă la alta.
După Legea Instrucțiunii din 1864, satul Călinești a fost printre primele sate moldave, care au beneficiat de școală rurală, datorită cunoscutei familii Miclescu. Documentar vorbind, „Școala Rurală Mixtă din cotuna Călinești, plasa Siret, județul Botoșani” (40), s-a înființat pe data de 15 martie 1865, lucru afirmat de primul învățător al acestui lăcaș, Grigore Gheorghiu, școlit la Iași, Școala Normală „Vasile Lupu”: Acestă școlă e una din cele mai vechi, înființată la 15 martie 1865, de la care dată și până astăzi nu s-au putut avea localul seu propriu, care să fie destinată pentru această menire, ci a avut nefericirea să fie strămutată din casă în casă și acele ca vai de ele. (41).
 
 
 
               FOTOGRAFIA  LUI  GRIGORE  GHEORGHIU (E la mine, Larco)
 
 
 
 
 În anul 1904, învățătorul Grigore Gheorghiu era evidențiat de către prefectul Donisie Goilav, pentru rezultatele deosebite obținute de elevii săi, în urma unei inspecții a revizorului școlar. (42). O parte din cheltuielile școlii au fost suportate de familia Jan Miclescu.
După pensionarea învățătorului Grigore Gheorghiu, a fost învățător N. Stoleru (1878-1916), căzut eroic în primul război mondial.
Abia între anii 1935-1937, familia Miclescu George și Maria împreună cu primul ministru liberal Gheorghe Tătărăscu, au înălțat primul local de școală, pe terenul donat de familia menționată. Tot în această perioadă George Miclescu s-a ocupat de renovarea Bisericii „Sfântul Ierarh Nicolae”, ridicată de strămoșul său.
În anul 1938 a avut loc inaugurarea primului local de școală din satul Călinești. Învățători erau: Eugen Cărăușu și Maria Popescu. După anul 1950 au fost ca titulari învățătorii Eufrosina Mustață și Gheorghe Ababei.
După anul 1970 au fost învățătorii: Mihai Rapciuc, Gheorghe Mihalache, Lucia Poenaru, Aurica Posteucă, Maria Haureș, Ion Sposib și Ana Simion. (43).
          Din anul 1975, în incinta școlii, funcționează o Grădiniță de copii, grupă mixtă,
Grădiniță în fruntea căreia se află în prezent,educatoarea Florica Ipati. (43).
 
          Oameni de seamă ai satului Călinești:
 
ÎNVĂȚĂTORI:
 
1. Cărăușu Cocuța
2. Iftimie Vasile
3. Saftiuc Emil
4. Bucovineanu Anica
5. Costiniu Dinica
6. Lazăr Ștefan
 
PROFESORI:
 
1. Barbu (Gălățeanu) Margareta
2. Buțerchi (Hrițcu) Elvira
3. Ciopec (Pintilie) Mariana
4. Ristea (Gălățeanu) Angela
5. Pintilie Ștefan – compozitor și dirijor
 
MAGISTRAȚI:
 
1. Voinea Gheorghe
2. Cărăușu Ioan
3. Cărăușu Mircea
4. Cărăușu Gheorghe
5. Cioancă (Mihalache) Camelia
 
MEDICI:
 
1. Cărăușu Mihai
2. Popescu Titi
 
INGINERI:
 
1. Costiniu Mircea
2. Dughilă (Honcea) Paula
3. Doctorescu Nicolae
4. Doctorescu Sergiu
5. Gherasim Mihai
6 . Ionescu Nicolae
7. Șovan Vasile
8. Martiniuc Margareta
9. Rednic (Honcea) Maricica
10.Pintilie Liliana
11.Tudose (Gălățeanu) Marcela
12. Voinea Aurel
13. Talpă Dan
 
 
 
      CONACUL MICLESCU DIN CĂLINEȘTI
 
 
          Punctul de atracţie în Călineşti, din punct de vedere arheologic, este Conacul Miclescu. Cercetările arheologice desfăşurate la Conacul Miclescu au fost determinate de lucrările de reparaţii capitale, consolidare şi restaurare iniţiate de către proprietarul actual al complexului, domnul Radu Alexandru Miclescu, în perioada anilor 2001, respectiv 2002.
         Principalul rezultat furnizat de investigaţia arheologică a fost descoperirea urmelor fundaţiei unui edificiu mai vechi decât cel existent astăzi, clădire care a suferit transformări succesive, cel puţin la nivelul dimensiunilor în suprafaţă. Clădirea iniţială se poate data, pe baza observaţiilor stratigrafice şi al materialului recoltat, în veacul al XVIII-lea, posibil în prima jumătate a acestuia. (17).
          Se menţionează faptul că prima construcţie a avut colţurile faţadei principale abside semicirculare, care au jucat, probabil, rolul de terase deschise. Această idee se bazează pe observaţiile efectuate asupra structurii elevaţiei edificiului actual care, la turnul din partea sud-estică a faţadei principale, conservă multe din elementele clădirii etapei a doua. S-a putut observa aici că la această din urmă clădire, iniţial, turnurile au fost spaţii deschise, ulterior ele fiind transformate în spaţii închise prin zidire şi adăugare de ferestre.
          Prima clădire rezidenţială identificată, a avut fundaţii de piatră de râu, de dimensiuni medii şi mici, neprelucrată în mod special, pusă în operă cu ajutorul unui mortar pe bază de var şi nisip, de slabă calitate, în care predomină nisipul. Fragmentele de cărămidă, de dimensiuni medii şi mici, găsite la suprafaţa acestor fundaţii, sugerează că şi acest material a fost utilizat la construcţia acestei prime clădiri, fără a putea preciza dacă a avut şi un rol structural sau doar decorator. Nu sunt elemente de datare certe pe baza cărora să se poată fixa exact momentul edificării acestei prime construcţii de la Călineşti.
          Fundaţiile acestei prime clădiri au fost identificate la o adâncime de 0,5-o,6 m. Ulterior, către sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui următor, are loc prima mare transformare, prin demolarea construcţiei precedente până la nivelul superior al fundaţiilor şi construirea unei noi reşedinţe. Noul edificiu a fost, de fapt, o dezvoltare în plan a celui anterior. Se pare însă că, la interior, această a doua clădire a păstrat şi o bună parte din elevaţia sau compartimentarea primului edificiu, aceasta fiind situaţia la nivelul demisolului actual, din aceeaşi parte sud-estică.
         O ultimă etapă constructivă reprezintă extinderea spre nord-vest a edificiului anterior şi realizarea construcţiei vizibilă astăzi. Au fost adăugate şi terasele monumentale existente şi în momentul de faţă. Demn de remarcat este un spaţiu rectangular, zidit din piatră de râu legată cu mortar pe bază de nisip şi var, de consistenţă slabă, cu dimensiunile de 4,4 m, respectiv, 4,5 m. Investigaţiile de aici au arătat că spaţiul în discuţie a avut o adâncime iniţială de aproximativ 3 metri şi o destinaţie greu de precizat în momentul de faţă (probabil era o pivniţă ).
           Cercetările arheologice desfăşurate în anul 2004, arată că edificiul rezidenţial de la Călineşti, Conacul Miclescu, este prima şi cea mai veche construcţie civilă de zid identificată şi investigată arheologic în perimetrul actual al judeţului Botoşani.
           Concluzionând cele afirmate până acum, primul conac a fost ridicat în anul 1711 şi reprezenta „prima variantă a edificiului actual”, a doua etapă fiind încadrată în veacul al XIX-lea, prima jumătate, în timpul soţilor Constantin şi Zoe Miclescu. Tot atunci a fost edificată şi biserica din incinta parcului (1826 ). La sfârşitul secolului al XIX-lea a fost construită şi sufrageria din aripa stângă a clădirii.
          O serie de autori sunt de părere că primele clădiri rezidenţiale de la Călineşti au fost ridicate de familia Miclescu în prima jumătate a secolului al XVII-lea (conform Narcis Dorin Ion, Castele, palate şi conace din România, volumul I, Bucureşti, 2002 ,paginile 377 şi 378. Stadiul documentării actuale arată că satul Călineşti nu pare a fi fost în proprietatea familiei Miclescu până către sfârşitul veacului XVIII şi începutul celui următor, de vreme ce recensămintele întocmite în anii 1772 şi 1774 arată ca proprietar al satului pe Constantin Arap (18 , partea I, pagina 137 şi partea a II-a, pagina 192 ). Abia în anul 1803, Călineştiul este menţionat ca aparţinând „ai dumisale banului Constantin Miclescu”, după cum menţionează autorul lucrării: „Evoluţia istorică a aşezărilor omeneşti din zona actualei localităţi Bucecea, din cele mai vechi timpuri şi până în anul 1918, Iaşi, 1994, la pagina 61. (19).
        Dintre cele peste douăzeci de conace ale județului Botoșani, cel al familiei Miclescu din Călinești este nu numai cel mai vechi, dar și cel care și-a păstrat, în mare, neschimbat stilul în care a fost construit acum aproape trei secole. Este amplasat în mijlocul unui vast parc și a avut dubla șansă de a rezista tuturor vicisitudinilor istorice prin care a trecut în ultimii cincizeci de ani și de a reintra, în urmă cu câțiva ani, în posesia familiei, ultimul descendent al acesteia, domnul Radu Miclescu.
 
            O moșie de patru secole
 
           După cum se arată în Documentele Conacului (44), Moșia Călinești se află în posesia familiei Miclescu cel puțin din secolul al 17-lea , clădirile mici ale conacului, datând de la 1640. În anul 1711, s-a construit prima variantă a conacului actual. A doua etapă, decisivă, în construcția conacului este legată de numele marelui vornic Constantin (Costache) Miclescu (1754-1839), cel care va ridica, împreună cu soția sa, Zoe Vârnav-Liteanu, și Biserica din incinta parcului, purtând hramul „Sfântul Nicolae”, sfințită la data de 26 octombrie 1813. În anul 1838, după cum se menționează în pisanie, s-au curățit zidurile și veșmintele, s-a zugrăvit și lucrat catapeteasma, iar în anul 1845 i s-a adăugat pridvorul, ambele lucrări fiind coordonate de fiul vornicului, marele logofăt Scarlat Miclescu (1788-1853).
       Scarlat Miclescu va moșteni cele 18 moșii ale tatălui său, la care s-a adăugat și dota adusă de soție, tot de neam boieresc, Maria Beldiman ( decedată în ianuarie 1859). Care i-a dăruit zece copii, dintre care băiatul cel mare, Iorgu Miclescu (1835-1891) va moșteni domeniul din Călinești. Dar acesta a arendat întreg domeniul lui Iacob Spodheim și a plecat la Paris, trăind din banii pe care îi trimitea marele arendaș evreu, din exploatarea pământului. Domeniul avea 12000 hectare, cuprinzând satele: Călinești, Cucorăni, Ciofliceni, Grigorești, Siminicea, până la Dumbrăvenii lui Leon Ghica.
       Din cei cinci copii ai săi și ai Aglaei Rosetti (1840-1873), Ioan (Jean) Miclescu (1856-1920) va fi cel care va moșteni conacul din Călinești, în timpul administrației lui și sub influența soției sale Alina Cantacuzino (1866-1917), fiica lui Ioan Cantacuzino și a Mariei Mavros, conacul și moșia cunoscând o viață intensă.
        În anul 1888, Alina Miclescu va adăuga cele două scări monumentale „a la francaise” care încadrează marele salon de la etaj, facilitând accesul din parc în cele două vaste terase ale conacului. Tot ea va construi o sufragerie de 14 metri lungime în aripa stângă a clădirii.
        Structura conacului se prezintă astfel: la parter sunt unsprezece camere (care, în secolul al 19-lea, nemaifiind locuite de familie, au fost umplute cu pământ), iar la etaj sunt 14 încăperi, în corpul central, dominând marele salon de recepții, cu o suprafață de 98,59 metri pătrați, alte două saloane de 33,15 mp și 38,9 mp, servind aceluiași scop ca și sufrageria de 84 metri pătrați. Accesul în parcul de 28 hectare, înconjurat cu zid de cărămidă se făcea printr-o poartă monumentală din cărămidă, pe al cărui fronton trona
Blazonul familiei, întocmai ca și pe cel al conacului.
        Interioarele conacului sunt reamenajate după gustul epocii: mobilate în stil Empire (salonul mare era în stil Empire rusesc), Biedermeier, Napoleon al 3-lea, sau Louis Phillippe, păstrându-se totuși și câteva mobile italiene de secol 17. Cuceririle confortului modern erau prezente la acea dată: baie, apă curentă, candelabre cu gaz lampant, ulterior curent electric și telefon (1944).
 
        Un oaspete de marcă: principesa Maria. Alți oaspeți.
 
        În decorarea unor interioare, Alina Miclescu s-a implicat efectiv: panourile sufrageriei au fost pictate de cosmopolita proprietară și de principesa Maria, moștenitoarea Tronului, care între anii 1900-1914 a vizitat des conacul, motiv pentru care gazdele au amenajat un dormitor special pentru ea în aripa dreaptă a clădirii. Se păstrează și astăzi, în posesia domnului Radu Miclescu, scrisorile pe care prințesa Maria i le adresa prietenei sale de la Călinești, precum și fotografii reprezentând-o pe viitoarea suverană în parcul conacului Miclescu.
         Deși Jean Miclescu era republican, mulți membri ai familiei regale române au vizitat des reședința de la Călinești: regele Carol l și regina Maria, regele Carol al II-lea, prințul Nicolae, regele Mihai I, regina-mamă Elena. O parte din ei veneau și pentru a vâna în pădurile stăpânite de familia Miclescu.
         Având legături de familie cu marea boierime a Moldovei, Micleștii au fost vizitați la conac de foarte mulți reprezentanți ai acestei categorii sociale, de la Petre Carp (castelanul din Țibănești-Iași, care era cumnat cu Jean Miclescu, vizitele având caracter de reciprocitate) și Dimitrie A. Sturdza (celălalt cumnat al proprietarului), la Alexandru Cantacuzino - Pașcanu ( Nababul de la Baia-Suceava, care a stat câteva luni la Călinești), Elena și Mihai Șuțu (cărora Jean Miclescu le-a ieșit în întâmpinare cu vorbele „voici lex deux turturos”), Constantin Argentoianu (cinicul moșier din Breasta Doljului) sau Ion Mavrocordat (vecinul de moșie de la Dângeni), Constantin Gane (evocatorul atât de inspirat al trecutelor vieți de doamne și domnițe), causticul politician A.C. Cuza, boierii Cantacuzini (rudele proprietarei conacului), generalul Victor Dombrowski, Maruca Cantacuzino, Elena Brătianu, Toto Rosetti-Solescu (proprietarul frumosului conac, azi ruinat, al mătușii sale Elena Cuza din Solești-Vaslui) sau diplomați străini, precum Sir Reginald Hoare, ambasadorul Marii Britanii la București, ori cel al Italiei, Renato Bova Scoppa.
 
                           Drama Alinei Miclescu
 
       Vizitatorii conacului Miclescu de la Călinești au putut vedea și admira bogăția interioarelor amenajate de Alina Miclescu: pereți tapisați cu mătase, pe care erau expuse peste treizeci de tablouri (unele semnate de nume mari ale picturii: Camille Corot, Jacques Louis David, Peter Oliver, Gustave Courbet, Salvator Rossa sau Hondhorst, altele reprezentând portrete de familie: Scarlat Miclescu, Sofronie Miclescu, mitropolitul Calinic Miclescu, Agripina Ghica-Trifești), colecție de tapiserii deosebit de valoroase, de vase chinezești, japoneze, franțuzești, hispano - maurești și turcești (de secol 18), de sculpturi sau o fabuloasă bibliotecă (conținând 11000 de volume, adunate cu pasiune de generații, unele purtând monograma mitropolitului Calinic Miclescu, din care nimic nu s-a putut salva, toate fiind arse după 1944 de soldații ruși care au invadat conacul și apoi de localnici).
         S-au salvat în schimb multe obiecte de valoare (bijuterii, tablouri, sculpturi, piese de mobilier, tapiserii) care în anul 1944, când trupele sovietice se apropiau de teritoriul României, au fost transportate la București, doar cărțile și mobilierul masiv rămânând pradă jafului ce a urmat invaziei rusești din zonă.
         Nici în primul război mondial, de altfel, conacul de la Călinești nu scăpase nejefuit, în 1917 aici instalându-se Comandamentul trupelor italiene, care au furat multe obiecte de valoare. Nu e singura dramă legată de conacul din Călinești în acele vremuri tulburi, 1917 fiind și anul în care Alina Miclescu, prinsă de Revoluția rusă la Sankt-Petersburg, de unde s-a refugiat, prin Norvegia și Anglia, la Paris, dorind să revină în țară, unde fiul ei Radu Miclescu (1893-1990) fusese grav rănit în bătălia de la Mărășești, își va găsi moartea în naufragiul vaporului pe care s-a îmbarcat, în Strâmtoarea Messinei. Au murit atunci sute de persoane, dar, ca prin minune, printre cei care s-au salvat a fost și Ion Miclescu - Prăjescu.
         Tragedia a avut urmări nefaste asupra soțului, acesta murind neconsolat în anul 1920, mormântul său dăinuind și azi lângă biserica din parc. Rudolf Șuțu, care l-a cunoscut bine, îl caracteriza astfel pe proprietarul de la Călinești; „Jean Miclescu a fost Secretar general la Ministerul Justiției, autor al mai multor piese de teatru, printre care Mama, literat distins, publicist, scoțând pe vremuri ziarul antidinastic Protestarea,
 
                          Jean Miclescu - boierul republican
 
          Înainte de toate, Jean Miclescu a fost un mare avocat în epocă, a făcut politică conservatoare (el este autorul, între altele, al legii pentru încetățenirea și egalitatea în drepturi a evreilor, drept pentru care o alee de la Memorialul Yad Vashem îi poartă numele), alături de cumnatul său Petre Carp; a scris și alte piese de teatru (Jertfa i-a fost jucată la Teatrul Național din București, într-o distribuție de excepție: George Storin și Mărioara Voiculescu), a fost un pasionat bibliofil, ca mai toți boierii moldoveni.
          A iubit mult viața la țară, la Călinești crescând cei 240 de cai ai hergheliei sale, 150 de boi, 50 de vaci. Și-a exploatat eficient moșia, rezultatele foarte bune menținându-se și după exproprierea din 1921. De pildă, în anii 1938 și 1939, Maria Miclescu (1900-1996), fiica sa, coproprietară, alături de fratele ei Gheorghe (1903-1992) a domeniului din Călinești, a câștigat medalia de aur pentru cea mai bună recoltă de grâu obținută în România.
         După moartea lui Jean Miclescu, conacul și moșia (limitată acum la 950 hectare) din Călinești au trecut în posesia a doi dintre cei patru copii ai săi: Maria și Gheorghe, care au continuat să locuiască în conac până în anul 1944. Viața și-a urmat cursul normal: Gheorghe Miclescu și-a întemeiat și el o familie (căsătorindu-se cu Magda Tzaicu, în anul 1935 născându-se unicul lor fiu, Radu Alexandru Miclescu, ultimul descendent al acestei vechi familii boierești), conacul a fost vizitat în continuare de regii României ( Carol al II-lea și Mihai I, pasionați vânători, ca și coproprietara conacului Maria Miclescu, care-și construise în Suceava, la Râșca, o casă de vânătoare deosebită), totul fiind întrerupt în anul 1944, când, de teama trupelor sovietice, familia s-a retras la București, iar conacul a fost devastat cumplit.
          După trecerea Armatei Roșii, familia va reveni la Călinești, în conac fiind amenajată, în timpul foametei din 1946-1947, o cantină pentru copii și țărani nevoiași din sat, gest nobil a cărui amintire a dăinuit mult timp în localitate.
           În urma reformei agrare din anul 1945, moșia familiei Miclescu a fost limitată la 100 de hectare, câte 50 pentru fiecare proprietar. Exproprierea definitivă venită patru ani mai târziu, în martie 1949, trece conacul în proprietatea statului, care amenajează în el sediul CAP-ului din Călinești.
           Totul este distrus, interioarele au fost devalizate, familia Miclescu a fost expulzată de pe moșie, Gheorghe Miclescu arestat, iar vechiul conac din Călinești a intrat într-o perioadă nefastă a istoriei lui, doar masivitatea lui impresionantă (46m lungime și ziduri groase de 60-80cm) făcându-l să reziste până după 1990, când, redevenit proprietate a domnului Radu Miclescu, a intrat într-un proces de restaurare, menit să-i redea viața de odinioară. Un gest salvator, care va restitui frumusețea și strălucirea bătrânei reședințe din Călinești, constituindu-se ca un îndemn la păstrarea trecutului nostru istoric din care fac parte frumoasele conace boierești, cum este și cel al familiei Miclescu.
         Prin aceeași scrisoare nr. 5021 din 18 octombrie 2004, (50, pag.2), către Primăria orașului Bucecea, semnată de prof. Carolina Setnic de la Grupul Școlar Bucecea și de către cunoscutul muzeograf Edurd Setnic de la Muzeul Județean Botoșani se propune, ca o stradă principală din orașul Bucecea să poarte numele luiDimitrie Scarlat Miclescu”, pe considerentele:
   * Este descendentul unei familii boierești ilustre, proprietară a moșiei Călinești în sec. 19-20;
   * Este una din cele mai importante personalități ale revoluției de la 1848 și a mișcării pentru Unirea Principatelor, ca și Dimitrie Rallet;
   * A activat în Asociația Patriotică din Moldova, deși deținea funcții importante în guvernul domnitorului Mihai Sturza, fapt pentru care a fost destituit;
   * Este semnatar al petiției din 7 februarie 1857, adresată Marilor Puteri semnatare ale Tratatului de la Paris;
   * Este membru fondator al Societății „Unirea” din Iași și deputat al ieșenilor în Adunarea Ad-hoc;
   * Este deputat al Dorohoiului în Adunarea Electivă a Moldovei;
   * În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza a ocupat funcția de Comisar pentru problemele împroprietăririi. În această calitate, a propus soluții echitabile pentru împroprietărirea țăranilor. Activitatea aceasta îi va atrage calificativul de „amicul țăranilor”;
   * La Botoșani a deținut funcția de Decan al Baroului de avocați;
    * A fost editor de ziare și publicații la Dorohoi și Botoșani: „Opiniunea”, „Curierul de Dorohoi”;
   * Este membru fondator al „Atene”ului din Botoșani (4 noiembrie 1889);
   * A fost apreciat în posteritate ca „prieten și ministru al lui Cuza”;
   * Este înmormântat la cimitirul „Eternitatea” din Botoșani. (50, pag.2).
 
         In articolul „ Dimitrie Scarlat Miclescu (1820 – 1896) - revoluționar pașoptist, unionist, magistrat, editor, mason de Botoșani” semnat de Ionel Bejenaru, în octombrie 2003, în pagina 8, CULTURĂ – RELIGIE a Jurnalului de Botoșani, se menționează că „Fiul cel mare al logofătului Scarlat Miclescu și al Mariei, născută Beldiman, Dimitrie Scarlat Miclescu a învățat cu poetul Scavinski și cu profesorul francez Malgouverne, absolvind, apoi, Academia Mihăileană.(51). La Botoșani, în afară de funcția de Decan al Baroului, a fost și profesor de filosofie, la Liceul A.T.Laurean, editor și publicist. A scos „Opiniunea” (1867), „Cucoșul în pragul ușii”, iar la Dorohoi, „Curierul de Dorohoi”. S-a afirmat și ca om politic de curaj, de atitudine, plătind uneori cu luni de detenție această conduită. Fiind un militant pentru împroprietărirea țăranilor, la decesul său (noiembrie 1896), pe piatra de mormânt de la cimitirul Eternitatea din Botoșani, este gravată inscripția „Apărătorul țăranilor”. (51).
 
 
      RADU MICLESCU – FILANTROP ȘI PROPRIETAR
 
        După cum s-a mai scris, la Călinești, în mijlocul unui parc (3,5 ha din cele 28ha, inițial), se înalță maiestos unul dintre cele mai frumoase conace boierești din cele douăzeci ale județului Botoșani.
         Este conacul familiei Miclescu, originară din ținutul Vaslui și stabilită la Călinești, după anul 1620.
          Întinsele moșii (Călinești, Cervicești, Siminicea, Grigorești) împreună cu proprietarii lor, cunoscuți oameni politici și de cultură, i-au făcut cunoscuți pe Miclești de-a lungul a peste trei secole de istorie română.
           Micleștii se înrudeau cu marile familii boierești: Sturdza, Cantacuzino, Bașotă, etc. Erau prieteni cu domnitorii Moldovei, cu regi și regine, cu unii prim-miniștri ai României (Gheorghe Tătărăscu), cu mari personalități ale culturii române.
          De-a lungul vremii, familia Miclescu a cunoscut și gloria, dar și dizgrația politică a autorităților comuniste.
         Ultimul descendent al acestei mari familii este Radu Miclescu. Dumnealui s-a născut la București, dar a fost botezat la Călinești. Tatăl său, Gheorghe Miclescu, a fost comandantul aviației de vânătoare română, iar mama, Magda-Elena, era de o mare frumusețe și sensibilitate. După război, Gheorghe Miclescu a fost întemnițat doi ani la Ghencea (București) ca „mulțumire” oferită de regimul totalitar eroismului arătat în cel de-al doilea război mondial.
         Școala primară a urmat-o în particular și după susținerea examenelor, a fost admis la Liceul „Titu Maiorescu” din București, în anul 1947. După doi ani de arest, este închis, ca și tatăl său, în cele mai cumplite temnițe comuniste (Jilava, Târgu Ocna, Bicaz, etc.).
          A absolvit liceul abia în anul 1956. Ar fi dorit să urmeze arhitectura, însă nu i s-a permis din motive politice.
          S-a căsătorit în anul 1958 cu Maria – Ioana Flondor, descendentă directă a marii familii de patrioți bucovineni de la Storojineț (azi Ucraina). Nu au copii, Radu Miclescu rămânând, așadar, ultimul descendent al familiei sale.
           Opresiunea continuă asupra familiei, lucru ce-l va determina să se stabilească în Germania, la Frankfurt pe Main, în anul 1973.
           A revenit în țară, la Călinești, după anul 1990, însă nu a renunțat la dubla cetățenie româno-germană.
           Din anul 2002 a început refacerea conacului de la Călinești, redându-i strălucirea din perioada interbelică, beneficiind de sprijinul lui Șerban Sturdza, președintele Ordinului Arhitecților din România.
          Recepția refacerii conacului s-a făcut în vara anului 2005, unde au participat peste 300 de invitați din rangul boierilor din întreaga țară. Bineînțeles, nu au lipsit la acest eveniment, reprezentanții guvernului, prefecturii, primăriei.
          Radu Miclescu nu a făcut și nu face politică, însă i-a simpatizat pe liberali până în anul 2006, când s-a simțit dezamăgit de prestația acestora.
          În prezent, locuiește cu soția sa la conacul din Călinești, este decis ca acest conac, după moartea familiei, să fie preluat de către Muzeul Național a României.
          Din perioada 2000 și până în prezent, colaborează cu institutorul Ion Sposib de la Școala Călinești, sprijinind financiar la dotarea, amenajarea și buna funcționare a instituțiilor de învățământ din satul Călinești. (10).
        
                          
   
                        SATUL   BOHOGHINA
 
 
         Satul Bohoghina este desprins de satul Ionășeni, sub numele de Osebiții din Ionășeni, format de lucrătorii de moșie a lui Sensgeorge, unul din primii proprietari. Un document din 30 ianuarie 1617, reprezintă o danie, menționându-se satul „ am dat și am întărit Nastasiei… această înainte zisă jumătate de sat din Ionășeni, cu curțile tatălui său, cu loc de moară pe Siret (27). În anul 1816 „Ionășenii sat al răzeșilor, cu 10 lucrători”, este altă mențiune ( 25,pag.98). Conform hărții rusești din anul 1835, apare ca sat, sub numele de Buhoghina (29).
 
             Evoluția teritorial-administrativă:
 
     Anul 1790, Ionășenii, sat în ținutul Sucevei.
     Între anii 1803-1832, sat în ocolul Siretului.
                     1832-1834, Ionășenii, sat în ocolul Coșulei.
                     1834-1838, Ionășenii lui Senjorj
     În anul 1838, satul este înglobat în satul propriu zis,Ionășeni.
     Între anii 1838-1843, este împărțit în două sate: Ionășenii paharnicului Constantin Hermeziu și Ionășenii lui Gheorghe Senjorj.
     Între anii 1843-1844, este sat în ocolul Berhomelele.
                    1844-1846, este împărțit în mai multe trupuri (Osebiții din Ionășenii lui Senjorj, Slobozia Ionășenilor)
     Între anii 1846-1854, sat unificat.
                    1854-1865, sat sub numele Osebiții din Ionășeni.
                    1865-1887, cătun al satului Ionășeni, sat în comuna Vârfu Câmpului
     În anul 1887, sat înglobat în satul Ionășeni.
     Din anul 1892, sat înglobat în comuna Bucecea.
     Se menționează și alte denumiri a localității Bohoghina, după cum urmează:
 
IONĂȘENII LUI SINGIOYU, în anul 1790
BUHOGHINA,                         între 1790 - 1830
IONĂȘENII LUI SĂNGIOR,    între 1830 - 1838
IONĂȘENII LUI SAN JORJU în anul 1838,
IONĂȘENII                              în anul1839
OSĂBIȚII DIN IONĂȘĂNI                               între 1839 - 1845
OSĂBIȚII DIN IONĂȘĂNII LUI SĂN GIORZ, în anul 1845
IONĂȘENII LUI SEN GEORGE,                       între 1845 - 1871
IONĂȘENII LUI SF: GEORGE,                         între 1871 -1876.
           BUCECEA .  Descriere geografică 
 
 
           Teritoriul actual al județului Botoșani face parte din Câmpia Moldovei, cunoscută și sub denumirea de Câmpia Jijiei sau depresiunea Jijia-Bahlui, considerat un areal geomorfologic al Podișului Moldovenesc. (21)
           Localitatea Bucecea este situată la contactul Podişului Moldovei cu Lunca Siretului, la doi kilometri de cursul acestuia, în nord-estul ţării. Partea vestică, deluroasă, este formată din dealul Bour, înalt de 385m, dealul Tochile și dealul Bohoghina. Zona centrală o formează lunca Siretului, în parte mlăștinoasă, concludente fiind gârla Sirețelului și cea a Mincinosului. Valea Bulgăriei și valea Corhana, fragmentează relieful în partea de est a actualului oraș, Bucecea.
          Este situat pe de o parte și de alta a D.N. 24C, Siret – Bucecea - Botoșani, la circa 20 kilometri de oraşul Botoşani (reşedinţă de judeţ ), la 30 kilometri de oraşul Suceava, la 29 kilometri de oraşul Dorohoi. (8). Se învecinează cu localităţile Huţani şi Mândreşti, care fac parte din comuna Vlădeni, cu localitatea Mihai Eminescu (Cucorăni ), cu comuna Leorda, Vârfu-Câmpului, iar peste Siret cu localităţile Siminicea şi Adâncata din judeţul Suceava.
          După ultima împărţire administrativ-teritorială din anul 1968, localitatea Bucecea este formată din Bucecea propriu - zisă, reşedinţă de comună, devenită oraş în anul 2004, în baza prevederilor Legii numărul 81/2004, promulgată prin Decretul numărul 182 din anul 2004, satul Călineşti şi satul Bohoghina. Suprafaţa teritoriului administrativ al oraşului actual este de 4685 hectare (9 ), din care :
                 
                    - Intravilan                                               347 hectare
                    - Extravilan                                            4338 hectare.
 
        Terenurile cu destinaţie agricolă totalizează 3650 hectare, ceea ce reprezintă 77% din suprafaţa totală a oraşului. Pădurile şi alte terenuri cu vegetaţie forestieră însumează 591 hectare. Populaţia oraşului este de 5345 locuitori , numărul gospodăriilor fiind 1880, iar a locuinţelor de 1752. conform cele înscrise în documente. 
          Oraşul este străbătut prin centrul său de Drumul Naţional care asigură legătura ţării şi judeţului cu Republica Ucraina, ţinutul Cernăuţilor pe la Vama Siret, situată la aproximativ 40 kilometri de Bucecea .Oraşul este situat la o latitudine de 47,7667 grade şi la o longitudine de 26,4333 grade. Legătura dintre oraşul de reşedinţă şi satele componente se face astfel:
-          cu satul Călineşti, pe Drum Naţional, aproximativ un kilometru distanţă
- cu satul Bohoghina, pe Drum Naţional, patru kilometri distanţă.
           Localitatea Bucecea este străbătută de la sud la nord din anul 1871 de calea ferată Vereşti – Bucecea – Leorda - Botoşani, respectiv, Leorda-Dorohoi. Străbătând localitatea, trenurile au făcut multe victime de-a lungul anilor. Cauzele fiind neatenţia oamenilor care circulau pe traversele căii ferate şi erau surprinşi de trenurile care circulau cu viteză. Au fost şi multe victime din rândul animalelor, care, fie că traversau nesupravegheate calea ferată, ori păşteau în apropierea acesteia. Linia de cale ferată menţionată are capătul de linie la Botoşani.
         După cum menţionam, Botoşani este reşedinţa de judeţ a oraşului Bucecea. În lucrarea întitulată „Drumuri şi condeie”, Editura pentru turism, 1974, Mihai Florea , (4 ) , aşezarea Botoşani este atestată documentar din anul 1400, anul urcării pe tron a lui Alexandru cel Bun. Toponimic, localitatea se revendică de la numele unui boier, Botăş, ai cărui urmaşi, botoşănenii, s-au legat de moşiile de pe aici. În prezent judeţul Botoşani are o suprafaţă de 4965 kilometri pătraţi, ceea ce reprezintă 2,1 la sută din suprafaţa ţării.
 
 
                    RELIEFUL
     
           Relieful teritoriului județului Botoșani, deci și a localității Bucecea, așa cum se prezintă astăzi, este rezultatul unei îndelungate evoluții din pliocen și cuaternar. Are aspect larg vălurit, cu interfluvii colinare, deluroase, platouri joase. (21)
           Relieful judeţului Botoşani ( 2 ), din care face parte şi oraşul Bucecea, este grupat în două subunităţi principale şi anume:
-          Dealurile Siretului, localizate în partea vestică.
-          Câmpia Moldovei, care ocupă cea mai mare parte a judeţului.
           Dealurile Siretului din vest, fac parte din Podişul Sucevei, se întind pe o lățime de 10-20km şi sunt formate dintr-o succesiune de masive deluroase înalte și înșeuări largi cu înălțimi de 472m în Dealul Pietriș-Dersca, în Dealul Hăpăi-Vârfu-Câmpului, 427 m, în Dealul Mare-Tudora, 587 m, dealuri separate prin câteva înşeuări largi şi joase: Dersca, 280 m şi Bucecea, 270 m. Spre est în apropiere de Truşeşti, altitudinea maximă se găseşte în Dealul Cozancea, 260 m. ( 8 ).
         A doua zonă, de câmpie, cu dealuri mai scunde, flancată în nord – nord - est de dealul Ibăneștilor, iar în est, valea Prutului, ocupată de formațiuni cu roci noi, numită Câmpia Jijiei superioare și a Bașeului, în interiorul căreia se diferențiază: câmpia deluroasă a Săvenilor, depresiunea Dorohoi-Botoșani, culmile calcaroase Ripiceni-Stânca și dealul Guranda.
          Şesul Siretului pe porţiunea în care străbate teritoriul oraşului are o lăţime de 3-4 kilometri, o altitudine de 240 m şi o pantă generală de 0,6%. Albia minoră puternic meandrată este adâncită cu 4-5 m în aluviunile argilo-nisipoase ale şesului fără a secționa însă substratul argilo-marnas sarmaţian, ( 8 ).
         Teritoriul orașului Bucecea se află în proporție de 80% pe terasa medie și superioară a râului Siret, 5-6%, pe terasa inferioară, iar 14-15% se găsește pe terasa superioară și pe colinele din partea estică a localității. Cea mai mare parte a terenului arabil (90%) se află pe terenuri plane sau puțin înclinate, unde nu se manifestă fenomenul de eroziune.
 
 
                    GEOLOGIA   TERITORIULUI
 
      
            
           Geostructural, teritoriul județului Botoșani, este amplasat pe o unitate veche de platformă, Platforma Moldovenească, care reprezintă continuarea pe teritoriul țării noastre a Platfoemei Ruse. Este formată din două etaje structurale principale: un etaj inferior, precambrian, format din roci cristaline, cutate și un etaj superior, postproterozoic, cu o grosime de peste 1000 m., format din sedimente ordoviciene, siluriene, cretacice, eocene și neogene, necutate cu numeroase discordanțe stratigrafice între ele. (21).
           Fundamentul este scufundat spre vest, în valea Siretului, nefiind atins nici la 3000m. Cuvertura acoperă soclul cu straturi sedimentare tortoniene, sarmațiene, badeniene cu cuaternare. Climatul cald, existent în toate fazele de sedimentare, a favorizat apariția formațiunilor nisipoase și a gipsului. Conglomeratele cu elemente de silex și nisipuri cuarțoase acumulate în unele locuri în cantități mari ( la Miorcani au 20 de metri grosime) provin din dezagregarea puternică a depozitelor cretacice datorită climatului cald și arid.
            În alte zone ale județului se află buglovianul (la Stânca ), apoi calcare recifale, apărând sub forma unor creste ( la Ripiceni, Liveni,etc.), depozite sarmațiene, depuse în condițiile unei transgresiuni determinate de o mișcare epirogenetică negativă a platformei, cu grosimi de sub 100 m între localitățile Darabani și Rădăuți Prut.
            În cantități mari se găsește argilă smectică (săpun de pământ) la Miorcani și Săveni, tuful andezitic la Hudești, argile bentonitice la Crasnaleuca, apoi o gamă variată de roci de construcție: piatră pentru bordură la Coțușca Dersca, Mitoc, Vârfu Câmpului, Călinești, etc. La Bucecea se găsesc pietrișuri, acestea mai găsindu-se și la Tudora, Mitoc, Prelipca, Crasnaleuca etc. (21)
           Partea superioară a depozitelor litologice este acoperită de învelişul solurilor. Dintre acestea cea mai largă răspândire o au solurile din categoria cernoziomurilor, aflate în diverse stadii de evoluţie. Pe suprafaţa dealurilor înalte sunt răspândite solurile cenuşii şi solurile brune podzolice de pădure. În lunci se găsesc soluri aluvionale şi soluri de lăcovişte. ( 3 ).
 
             
                HIDROGRAFIA
 
         Teritoriul face parte atât din bazinul hidrografic al Siretului cât și al Prutului, fiind situat, cum se spune, la „cumpăna apelor”. Adâncimea apei freatice se află la 1-2,5m în lunca Siretului, pe terasa inferioară se află la 2,5-5, iar pe terasa medie, la 7-8m. Pe teritoriul orașului Bucecea se găsește o pânză foarte bogată, din care se alimentează orașele Botoșani și Dorohoi. În unele locuri izvoarele ajung la suprafață, formând pâraie, care se varsă în Sitna și apoi în Jijia, Bahlui și Prut.
         Râurile ce trec prin apropierea localităţii Bucecea sunt Siretul şi Sitna, afluentul Jijiei. Siretul izvorăşte din Carpaţii Păduroşi din Ucraina şi este unul din cele mai lungi râuri interioare din România, având pe teritoriul ţării noastre o lungime de peste 576 kilometri . Lungimea totală a Siretului este de 726 kilometri. După ce străbate o distanţă de 133,5 km de la izvoare, intră pe teritoriul judeţului Botoşani la Văscăuţi. Pe stânga, Siretul primeşte pe teritoriul judeţului următorii afluenţi : Molniţa, ( lungime de 14 kilometri ), Gura Huţanilor, (lungime de 11 kilometri ), Bahna, (lungime de 10 kilometri ) şi Vorona, (lungime de 13 kilometri ), (3 ).
           Pe cursul Siretului, aflat la 3 kilometri de oraş, s-a construit un lac de acumulare cu o capacitate de 10 milioane metri cubi, acesta fiind principala sursă de alimentare cu apă a judeţului Botoşani. Staţia de tratare a apei de la Bucecea, asigură apa potabilă şi industrială a municipiului Botoşani şi Dorohoi, a oraşului Bucecea şi a localităţilor Leorda, Flămânzi şi altele. Staţia de tratare a apei are o capacitate de 1200 litri pe secundă. ( 9 ).
            Terenul din apropierea Siretului este supus inundaţiilor, mai ales primăvara şi toamna, când cantitatea de precipitaţii este mai mare şi măreşte nivelul Siretului care se revarsă, aşa cum s-a întâmplat de nenumărate ori în decursul istoriei. (8). Reţeaua hidrografică a râului Siret este formată din câţiva afluenţi, dintre care mai important este pârâul Fundoaia. ( 2 ).
             Fântânile şi forajele executate au scos în evidenţă constituţia topografică a şesului Siretului, depozite nisipoase la bază şi argiloase la partea superioară, grosimea totală a acestora fiind de 6-8 metri. Şesul Siretului are aspectul unei terase de luncă cu altitudini relative de 4-6 metri. Pânza de apă freatică se găseşte la o adâncime mică, deoarece şi straturile impermeabile se găsesc la suprafaţă, pătura de loess, fiind subţire faţă de restul ţării, unde orizontul puţurilor este de 50-60 metri. Densitatea medie a reţelei hidrografice din judeţul Botoşani, în general, are valori cuprinse între 0,43-0,62 kilometri pe un kilometru pătrat. ( 3 ). În oraşul Bucecea se găsesc patru izvoare: Gura leului din centrul localităţii, Fântânele, Izvorul oilor din Fundoaia şi Izvorul Elvira din Bărbălăteni. Apa fântânilor şi a izvoarelor din Bucecea este foarte bună de băut.
 
 
                    
                    CLIMA
 
 
          Fiind situat în partea de nord-est a ţării, teritoriul judeţului Botoşani, deci și a localității Bucecea, este supus influenţilor climatice continentale ale Europei de Est şi mai puţin celor ale Europei Centrale ori de Sud - Vest şi Sud, deşi majoritatea precipitaţiilor sunt provocate de masele de aer care se deplasează dinspre vestul şi nord-vestul Europei. Vecinătatea cu marea câmpie Euro - Asiatică determină clima judeţului Botoşani, deci şi a oraşului Bucecea, să se caracterizeze printr-un regim al temperaturii aerului şi al precipitaţiilor cu valori caracteristice climatului continental excesiv. Aceste caracteristici climatice nu sunt redate atât de valorile anuale şi lunare medii ale temperaturii aerului ( 8 – 9 grade Celsius media anuală, - 4 – 4,8 grade Celsius media lunii ianuarie şi 20 – 20,5 grade Celsius media lunii iulie ) sau ale precipitaţiilor atmosferice, cu maxima în iunie şi minima în februarie, ci mai ales de producerea unor geruri mari iarna, sub - 30 grade Celsius (la Bucecea de -31,1 grade înregistrate la data de 20 februarie 1954), ori de călduri tropicale vara, de peste 30 grade Celsius ( +39,4 grade, înregistrate la data de 17 august 1952 în localitatea Bucecea), ( 3 ).Prima zi de îngheţ este între 1 – 25 octombrie, iar ultima, între 10 aprilie şi 1 mai ( cu excepţii, desigur ), ( 8 ). La Bucecea, numărul zilelor de vară, cu temperaturi de peste 25 grade Celsius este de 74, al celor tropicale (cu temperaturi mai mari de 30 de grade) este de aproximativ 21, iar numărul mediu al zilelor de îngheț este de 134. În timpul iernii predomină circulaţia aerului rece dinspre est sau nord-est ( aer polar continental ). Acest vânt este cunoscut sub numele de Crivăţ, care suflă cu putere, troieneşte zăpada, aducând geruri mari. Tot în timpul iernii, din când în când, la noi mai răzbate şi aer tropical, cald, fie din sud-vest, vânt care se numeşte Austru, fie din sud-est. Acesta „moaie” gerul şi produce fenomene de ceaţă. Desigur, în ultima vreme se observă şi în Bucecea schimbări ale climei faţă de perioadele anterioare.
 
                    PRECIPITATIILE
 
 
         Cantitatea de precipitaţii care cade pe teritoriul localității Bucecea, face ca vegetaţia în general şi culturile agricole să aibă condiţii bune de dezvoltare ( grâu, porumb, sfeclă de zahăr, floarea-soarelui), etc. Totuşi, sub aspectul regimului precipitaţiilor atmosferice există şi unele aspecte negative. Între acestea menţionăm existenţa unui număr mare de ploi torenţiale, 3-4 pe an ( 3 ). Precipitaţiile cad în medie de 500-600 mm pe an, din care, în perioada 1 aprilie-30 septembrie este de 420mmm, cu un vârf în luna iunie de 840mmm şi o minimă în luna februarie de 18-25 mm. (2). Frecvența grindinelor este mai rară, circa o dată la patru ani, când produc pagube și anual sau la doi ani, fără pagube.
         Iarna stratul de zăpadă diferă de la an la an. Şi la Bucecea se vede influenţa nefastă a poluării atmosferice, ceea ce a determinat ca în ultimii ani iernile să fie diferite una faţă de alta, după cum am mai menţionat. Au fost ani când primul fulg de zăpadă a căzut în ajunul Anului Nou, sau a căzut în luna octombrie, în preajma Sfântului Dimitrie , (26 octombrie ). În ultima perioadă stratul cel mai gros de zăpadă a fost în anul 1953, când neaua a ajuns până la streşinile caselor. Zăpadă multă a căzut şi în anul 1966. Lunile în care ninsoarea este mai frecventă sunt ianuarie și februarie. Data medie a primei ninsori este 13 noiembrie, iar a ultimei ninsori, 28 martie. Numărul mediu al zilelor cu precipitații la Bucecea este de 61. În ultima vreme în Bucecea, de altfel ca în multe localităţi din Moldova, stratul de zăpadă nu a mai depăşit câţiva centimetri, iar utilizarea de către gospodari a săniilor trase de cai, a rămas doar o amintire.
 
 
 
                   VÂNTURILE
 
 
         Vânturile sunt în funcţie de deplasarea maselor de aer de la centrele de maximă la centrele de minimă presiune. Vânturile predominante cu o frecvenţă accentuată sunt cele de nord-vest, urmate de cele de sud-est. Intensificarea vânturilor de nord-vest şi nord (cele din nord, mai ales pe valea Siretului ) în anotimpurile de primăvară şi mai ales vara, se datorează producerii minimelor barice din sud-estul Europei, către care se deplasează în această perioadă masele de aer din zona Oceanului Atlantic, ce favorizează cantităţi însemnate de precipitaţii de la sfârşitul primăverii şi începutul verii.
         Viteza medie a vânturilor este următoarea: nord-vest şi sud-est, 4,1-3,9 metri pe secundă, urmată de cele din nord şi anume de 1,7-3 metri pe secundă şi de cele din vest cu valori cuprinse între 2,2 şi 2,5 metri pe secundă, (3). Vânturile cele mai frecvente suflă din sectorul nord-vestic, 23,6 %, frecvenţă medie anuală, sud-estic, 18,7 % şi nordic, 10,7 %, conform datelor înregistrate la Staţia meteorologică din Botoşani. ( 8 ).
 
 
                    FLORA   SI   FAUNA
 
 
          Vegetaţia localităţii Bucecea este caracteristică zonei de silvostepă, în prezent ocupată în special de terenuri agricole ( 3442 hectare ), cu soluri bogate în cernoziom amestecat spre vest cu soluri cenuşii de pădure, care permit practicarea agriculturii în bune condiţii. În partea de est şi de nord se află pădurea Găvan . Locuitorii din Bucecea au denumit principalele tarlale agricole după cum urmează: zona Biserica Pustie, Şcolăreanu, Ţarina de Sus de la Bohoghina, Cristina, Tochile, Vasilencea, Costişă, Ciritei, La Luncă, La Poduri, etc.
           Străbătând teritoriul oraşului, varietatea peisajului îţi desfaţă ochiul, îţi încântă sufletul şi te face să iubeşti armonia naturii. Admirând frumuseţea pădurii Găvan cu arbori şi poieni împodobite cu flori variate, ascultând păsările şi admirând supleţea şi gingăşia unei căprioare, cei ce iubesc natura (dar cine nu iubeşte natura ? ), pot coborî pe şeaua localităţii Bucecea unde li se oferă un alt peisaj tot atât de variat şi frumos ca cel oferit de pădurea Găvan, (8). Ici acolo se văd ochiuri apă invadate de plante acvatice, un număr mare de păsări şi de animale. Între aceste ochiuri de ape se întâlnesc fâneţe împodobite cu flori tipice stepei dar şi zonei de pădure. Continuând drumul spre vest, facem cunoştinţă cu lunca râului Siret, amintindu-ne de poezia „Malul Siretului” de Vasile Alecsandri. (8), sau de romanul „Venea o moară pe Siret” de Mihail Sadoveanu. ( „Locul unde nu s-a întâmplat nimic”, e un loc scump autorului amintit mai sus, căci acolo a văzut lumina zilei şi acolo îi sunt mormintele părinţilor şi e un loc de unde se vede spre sud apa Siretului, iar la asfinţit pâcla Moldovei…)
           În cele ce urmează vor fi prezentate plantele şi animalele întâlnite pe teritoriul oraşului Bucecea şi câteva caracteristici ale acestora. Dar, prezentarea florei şi faunei unui teritoriu este o problemă foarte dificilă şi necesită un studiu de specialitate de mai mulţi ani. Acest lucru este necesar, deoarece, prezentarea plantelor şi animalelor semnalate într-un singur an se poate ajunge la unele erori. Pentru a exemplifica acest lucru s-au găsit câteva exemple locale: În primăvara anului 1968, în apropiere de calea ferată Bucecea-Vereşti, lângă „Podul numărul unu” ( cum este cunoscut de localnici acest loc ) au fost semnalate mai multe exemplare de untul vacii, o orhidee cu flori roşii, foarte frumoasă, dar care a dispărut complet în anii următori. (8).
          Unele plante şi animale care sunt rare pe teritoriul localităţii se pot întâlni ocazional o dată la câţiva ani, ca de exemplu: abia în toamna anului 1972 a fost vânat un exemplar de caprimulg, pasăre nocturnă prezentă în pădurea Găvan. Prigorile care populau cu ani în urmă lunca Siretului, cuibărind în malurile înalte ,au dispărut complet din cauze necunoscute. De asemenea, laleaua pestriţă care cu ani în urmă era prezentă în pădurea Găvan, astăzi nu mai este întâlnită. (8). Flora şi fauna sunt influenţate de climă, sol şi relief. În funcţie de aceşti factori, pe teritoriul oraşului Bucecea vom întâlni o floră şi faună tipică de silvostepă cu climat temperat continental. Prezentarea va fi făcută aleatoriu, nu sistematic, ţinându-se cont de factorii ecologici locali (8), astfel:
-          Flora şi fauna pădurii Găvan
-          Flora şi fauna acvatică tipică bălţilor care ocupă o suprafaţă apreciabilă
-          Flora şi fauna fâneţelor, păşunilor, terenurilor agricole
 
 
                  FLORA ŞI FAUNA PĂDURII GĂVAN
 
         Pădurea Găvan este aşezată, după cum am mai menţionat, în partea de est şi de nord a localităţii Bucecea, având un amestec de arbori diferiţi. Stejarul domină pădurea mare, adică pădurea ce are în spate mantaua multor ani, iar carpenul domină pădurea tânără, până la pârâu. Pârâul desparte cele două păduri, dacă se poate spune aşa. O secţiune transversală a localităţii Bucecea s-ar putea prezenta aproximativ printr-o linie, astfel:
 
 

 

   ‚ ƒ    „   …† ‡  ˆ‰
 
Casetă text: Judetul
SUCEAVA
Comuna
LEORDA

 

 
 
    
1. Râul Siret, graniţă cu judeţul Suceava
2. Suprafaţă agricolă şi teren locuibil, inclusiv clădiri administrative.
3. Locuinţe gospodăreşti, grădini, livezi, drumuri.
4. Pârâu, care de multe ori seacă în perioada de secetă.
5. Costişă. Teren agricol cultivabil, fâneţe.
6. Pădure tânără. Domină carpenul, dar şi alţi copaci.
7. Pârâu, care în timpul ploilor adună apele de pe cele două versante, curgând cu
    zgomot şi înspumat, chiar înfiorător.
8. Pădurea mare, pădurea aşa zis, bătrână în care domină stejarul.
9. Vârful Holm.
 
În continuare se vor descrie câteva specii de plante ierboase şi lemnoase ale pădurii:
-          Stejarul, răspândit în întreaga pădure, dar predominant în pădurea mare, unde formează stejărişul. E un arbore mare, vânjos, cu tulpina îmbrăcată de timpuriu cu o coajă crăpată şi aspră. Fructul se numeşte ghindă, în care optimistul vede un viitor stejar. Ghinda constituie şi aliment pentru porcii sălbatici.
-          Carpenul, datorită coroanei rotunjite purtată de un trunchi vânjos cu coaja cenuşie închisă, netedă, carpenul este un arbore impunător.
-          Fagul în pădurea Găvan este reprezentat prin câteva exemplare, fiind mai abundent în pădurea Bohoghinei. Are scoarţa netedă, cenuşie, frunzele ovale sau eliptice. La fel ca stejarul şi carpenul, fagul are diverse întrebuinţări, iar prin ardere dezvoltă o putere calorică mare.
-          Alunul prezintă frunze mari, tulpinile sunt lungi şi numeroase, trunchiurile sunt mai groase, iar fructele sunt adăpostite în nişte cupe.
-          Mesteacănul are scoarţa albă, frunze ascuţite la vârf, rombice, mărunt dinţate pe margini, cu ramuri subţiri, mlădioase plângătoare. Este unul din arborii cei mai eleganţi ai pădurilor noastre. Se găseşte mai ales în marginea pădurii înspre localitatea Călineşti.
-          Paltinul este un arbore înalt, putând ajunge până la 25 metri, are scoarţa cenuşie, netedă, frunzele subţiri palmat lobate. Fructele prezintă aripi putând fi uşor luate de către vânt şi răspândite la distanţe mari. Este răspândit, de asemenea, la marginea pădurii, înspre Călineşti.
-          Jugastrul, este mai mic decât paltinul, prezintă caracteristici asemănătoare cu acesta şi este răspândit în întreaga pădure.
-          Ulmul, cândva prezent la marginea pădurii, astăzi aproape că a dispărut.
-          Părul pădureţ, frecvent la marginea pădurii înspre Cerviceşti şi Călineşti, Scoarţa este solzoasă, frunzele ovale, iar fructele sunt mici şi astringente.
-          Plopul alb, are coaja albicioasă, iar frunzele sunt acoperite de un puf alb. Este frecvent în pădurea mare înspre Cucorăni.
-          Salcia - se găseşte în câteva exemplare în lungul pârâului. Are dimensiuni mari, ramurile lăsate, frunzele alungite.
Alături de arbori în mod frecvent se întâlnesc şi o serie de arbuşti, mai ales la marginea pădurii. (8) . Cei mai răspândiţi sunt următorii:
-          Dârmozul, care are ramurile drepte, netede, frunzele late, florile frumos mirositoare. Fructele sunt la început verzi, apoi roşii, iar în final devin negre.
-          Măcieşul, este un arbust de forma unei tufe cu numeroase tulpini lungi de 2-3 metri. Florile sunt mari, cu petale de culoare roz – roşu închis sau de culoare aproape albă. Fructele sunt închise într-un receptacul roşu.
-          Cornul, se află sub vârful Holm, înfloreşte primăvara timpuriu ( martie-aprilie ), înainte de înfrunzire. Fructele sunt roşii, se coc în septembrie. Are lemnul foarte tare.
-          Călinul, are o înălţime de 2-5 metri, este răspândit mai ales în luncă, înfloreşte în perioada mai-iunie şi are fructele roşii.
-          Sângerul, arbust înalt de 3-4 metri, cu frunze eliptice sau ovale, florile sunt grupate, iar fructele globuloase albăstrui.
-          Alţi arbuşti: porumbarul, păducelul, salba râioasă, etc.
           Primăvara primul semnal al redeşteptării îl dă alunul. În rest pădurea rămâne încă mută sub aspectul ei de vreascuri înălţate pe trunchiuri cu coaja acoperită de licheni…Arborii sunt prudenţi, ca nişte bătrâni cu experienţă. (8). Înmugurirea prea devreme ar fi fatală, deoarece Crivăţul ar nimici în câteva ore speranţa de un an. Dar, unii arbuşti şi plantele mărunte îşi încearcă norocul, deoarece, în acea perioadă găsesc lumină suficientă. Aceste plante înfloresc repede, rodesc timpuriu, deoarece umbra le învăluie în câteva zile. Graba lor de trezire la viaţă şi motivaţia expusă mai sus, ne aduce mulţumirea şi bucuria primelor zile de primăvară. Ei sunt cei dintâi crainici care vestesc venirea primăverii, alături de păsările migratoare. (8). De multe ori această grabă a vestitorilor primăverii le este fatală.
           În continuare se vor enumera câteva plante şi flori, menţionând unele caracteristici distincte.
-          Ghiocelul, este tot ce poate fi mai gingaş şi mai frumos la început de primăvară. Este o plantă cu bulb, tulpina are două frunze şi o singură floare care are două rânduri de folicule.. Se găseşte peste tot în pădure, dar mai ales în pădurea mare, unde apare pentru prima dată în luna februarie Este un vestitor al primăverii.
-          Brânduşa de primăvară, plantă cu bulb, frunzele liniar lanceolate. Tulpina poartă în vârf o floare de culoare liliachie. Apare imediat după ghiocel.
-          Vioreaua. Când ghioceii îşi înclină ovarul cu seminţele spre copt, le iau locul viorelele, care prezintă două frunze lungi, o tulpină în vârful căreia se găsesc mai multe flori mici, albastre, fiecare fiind formate din şase foiţe albastre şi tot atâtea stamine.
-          Mierea ursului, înfloreşte din luna martie, până în luna mai, caracterizată prin aceea că florile din vârful tulpinii sunt de culoare roşie la început, apoi după fecundare se colorează în albastru-violaceu.
-          Trei răi, se află mai ales în pădurea tânără, până la pârâul ce desparte cele două versante ale pădurii. E o plantă scundă, păroasă, cu frunze trilobate, flori de culoare albastră.
-          Pochivnicul, plantă scundă cu rizomi târâtori, între două frunze se observă o floare mică, purpurie. Îi plac locurile umbroase, înfloreşte din luna martie până în luna mai.
-          Brebenelul, este de două tipuri, două specii de brebenei, una cu tulpina mai groasă, cealaltă cu tulpina mai subţire şi cu lobii frunzelor mai mari. Florile au culoarea roşie violetă.
-          Grâuşorul, se află în apropierea locurilor mlăştinoase sau a ochiurilor de apă ce rămân după topirea zăpezii. Are frunzele lucitoare, iar la bază au tubercule de aspectul bobului de grâu. Înfloreşte în lunile martie-aprilie.
 
-          Papucul doamnei, este monument al naturii, de aceea nu se va menţiona locul unde poate fi această plantă. A fost semnalată în anul 1969, iar două exemplare se află în ierbarul liceului din Bucecea. Face parte din familia orhideelor, plante considerate ca fiind cele mai frumoase, foarte răspândite în ţinuturile calde ale planetei. În pământ prezintă un rizom orizontal, tulpina înaltă de 15-17 centimetri, terminată cu una sau două flori. Floarea are aspect de fluture.
 
-          Ciuboţica cucului, foarte frecventă în poiene, la marginea pădurii, în pământ prezintă un rizom, frunzele sunt dispuse în rozetă la baza tulpinii, florile sunt de culoare galbenă cu sepale şi petale unite.
 
-          Lăcrămioara, este o plantă cu două frunze mari, alungite, are florile de un alb curat, de un miros deosebit, plăcut, înfloreşte din luna aprilie şi până în luna iunie. Se întinde pe suprafeţe mari, rar le întâlnim izolate şi este un privilegiu de a aduna un buchet din gingaşele flori, cu mirosul lor îmbătător.
 
-          Toporaşul, este reprezentat prin mai multe specii, având flori de culori diferite: albastre, albe, alb-gălbui, alb-albăstrui, etc. Se găsesc mai ales în tufişuri, dar şi în poieni.
 
-          Muma pădurii, plantă parazită pe rădăcinile arborilor. Are o ramură groasă gălbuie, care are drept frunze nişte solzi gălbui-roşcaţi, iar spre vârf are un şirag de flori colorate, care, cu ajutorul unor firişoare se prind de rădăcinile arborilor pe care-i parazitează.
 
-          Vâscul de stejar, plantă semi parazită, foarte frecventă pe stejarii mai mici în vârstă, apărând la extremitatea ramurilor sub forma unor tufe. Fructele sunt baciforme, galbene, cu seminţele lipicioase, din această cauză ele se lipesc de ciocul sturzilor care le consumă şi le răspândesc pe alţi arbor .Înfloreşte în lunile aprilie-mai, consumă din planta gazdă apa cu sărurile minerale.
 
-          Leorda, este o plantă cu bulb îngust din care pleacă două frunze mari, lung peţiolate, are florile de culoare albă, grupate şi se deschid în lunile aprilie-mai.
 
-          Aliorul, plantă cu rizom gros, lemnos, ramificat, se prezintă sub formă de tufă cu tulpini sterile, frunzele, dispuse în formă de rozetă, persistând peste iarnă, culoarea lor este roşcată. Înfloreşte în lunile aprilie-mai. Această denumire de „alior” se întâlneşte des întâlnită în textele de melodii populare.
           În pădurea Găvan se mai întâlnesc plante şi flori ca: gălbeniţa, usturoita, ( cu gust şi miros de usturoi ), pecetea lui Solomon, găinuşa, urzica moartă, colţişorul, floarea lui Sfântul Gheorghe, mărgeluşa, rogozul ( reprezentat prin mai multe specii), însoţeşte ochiurile de apă, dar se găseşte şi sub vârful dealului Holm, unde formează desişuri. În pădurea Găvan, gramineele sunt reprezentate prin toate speciile întâlnite în pajişti, fâneţe, păşuni ca: firuţa, păişul, obsiga, golomătul, zâzania, etc. Ferigile sunt rar întâlnite în pădurea sus amintită.
           În poienile din pădure întâlnim un număr mare de plante ca: steluţa, iarba moale, rujina, vinariţa, coada şoricelului, pojarniţa (plantă medicinală ), margareta, tătăneasa, vulturica, garofiţa, diferite specii de trifoi, rotunjoara, măzărichea, busuioc de câmp, varga ciobanului, muşcatul dracului, lumânărica şi altele.
          Dacă privim un metru pătrat dintr-o poiană în luna mai, ne vom minuna câte frumuseţi vegetale găzduieşte suprafaţa pământului. Deşi sunt din specii diferite, rădăcinile lor se întretaie, trăiesc într-o armonie perfectă, chiar ajutându-se între ele, pitindu-se unele la adăpostul altora pentru a scăpa de eventualii duşmani. Dar nu toate plantele ( la fel ca şi animalele ), sunt şi folositoare omului, însă creează un echilibru care nu trebuie distrus.
 
 
 
            FAUNA PĂDURII GĂVAN
 
 
           Fauna pădurii Găvan este strâns legată de existenţa plantelor ierboase şi lemnoase ce caracterizează această pădure. Este reprezentată printr-un număr mare de specii care găsesc aici adăpost şi hrană. Găsim reprezentanţi ce aparţin aproape la toate grupele mari de animale.
          Insectele sunt reprezentate printr-un număr mare de lepidoptere, heminoptere, diptere, coleoptere, etc.
           Dintre moluşte amintim cele două specii de melci: una fiind mare, având cochilia de culoare deschisă, iar cealaltă are cochilia mai mică şi cu dungi maro. În amurg, mai ales după ploaie, este întâlnit limaxul, asemănător cu melcul, numai că este lipsit de cochilie.
          Dintre batracieni, întâlnim broasca săritoare şi broasca roşie.
           Reptilele sunt reprezentate prin: năpârcă, asemănătoare cu un şarpe, dar în realitate este o şopârlă fără picioare. Lovită, se rupe foarte uşor şi are o lungime de 50-60 centimetri. Tot din familia şopârlelor mai este întâlnit şi guşterul, care are culoarea verde şi are dimensiuni mai mari ca a şopârlei. Din categoria şerpilor mai frecvent este întâlnit şarpele de casă, care are o lungime de 1,2-1,6 metri, e de culoare cenuşiu-închis, având două pete galbene în partea posterioară a capului. Acest şarpe nu este veninos. Alt şarpe, este vipera, mai rar întâlnită în pădurea Găvan.
           Dintre toate grupele de animale, după insecte, păsările par a fi reprezentate printr-un număr de indivizi mai mare sau mai mic:
-          Puiul Găinilor, cuibăreşte sub Holm, în stejarii foarte înalţi, are ciocul negru, ochii ageri, de culoare galben-viu, fiind foarte dăunător. Are penajul cenuşiu – cafeniu - negricios.
-          Uliul păsărilor, este sedentar, răspândit în toată pădurea, penajul cenuşiu negricios cu abdomenul alb dungat cu roşu ruginiu. La marginea pădurii poate fi întâlnit vânturelul, şoimul de seară, şoimul rândunelelor, etc.
-          Fazanul, venit în Găvan  din pădurea Cucorăni. Are penajul foarte împestriţat, apreciat pentru carnea deosebit de gustoasă, mai frecvent fiind fazanul auriu.
-          Sitarul, iese după hrană seara şi dimineaţa, ziua stă ascuns. Coloritul penelor imită culoarea frunzelor uscate ale pădurii, de aceea este greu de observat.
-          Porumbelul de scorbură, este oaspete de primăvară din februarie şi până în noiembrie, mai ales în pădurea mare.
-          Turturica, este oaspete de vară, întâlnită în toată pădurea şi se recunoaşte după cântecul ei caracteristic.
-          Cucul, vestitor al primăverii, este o pasăre insectivoră, întâlnită în toată pădurea şi îşi depune ouăle în cuibul altor păsări. E o pasăre ce-şi strigă numele.
-          Huhurezul de pădure, un exemplar vânat în pădurea Bohoghina se află în muzeul şcolii ( muzeu ce găzduieşte un număr mare de alte specii din fauna pădurii Găvan ). Se recunoaşte, mai ales noaptea, după un strigăt caracteristic de unde îi vine şi numele.
-          Caprimulgul, rar întâlnit în pădurea Găvan, un exemplar a fost vânat în anul 1972, este o pasăre nocturnă, se hrăneşte cu insecte.
-          Ciocănitoarele, sunt reprezentate prin mai multe specii: ghionoaia, ciocănitoarea sură, ciocănitoarea pestriţă.
-          Pupăza, nu lipseşte din livezi, poieni, din apropierea, respectiv marginea drumurilor, iar în luna august se întâlnesc foarte multe exemplare la marginea pădurii. Si ea, la fel ca şi cucul, poate fi numită un vestitor al primăverii, iar când pomenim de pupăză ne duce gândul la „ copilul cu părul bălai de la Humuleşti”.
-          Corbul, cândva pe cale de dispariţie.
-          Cioara grivă, cuibăreşte sub Holm, foarte dăunătoare, consumă ouăle şi puii altor păsări.
-          Ţarca, răspândită şi în luncă sau la şes. Este o pasăre dăunătoare.
-          Gaiţa, iarna poate fi întâlnită şi în sat.
-          Piţigoiul, este o pasăre mică, foarte vioaie, căutând mereu insecte sau ouăle acestora printre crăpăturile scoarţei arborilor.
-          Ochiul boului, este cea mai mică pasăre întâlnită pe teritoriul localităţii Bucecea.
-          Pitulicea, apare în peisaj primăvara şi toamna. 
-          Privighetoarea cenuşie, se găseşte mai ales la marginea pădurii şi ea aflată în atenţia iubitorilor de frumos, prin cântecul ei deosebit.
-          Mierla, vara este recunoscută după cântecul ei plăcut, mai ales seara.
-           Sturzul cântător, oaspete de vară. Iarna este întâlnit sturzul de iarnă şi sturzul de vâsc.
-          Mătăsarul, semnalat în anul 1972 în stoluri mari venind din nordul Europei.
-          Presurea galbenă, răspândită peste tot. Iarna se adună în stoluri în apropierea depozitelor de cereale.
 
         Mamiferele sunt reprezentate printr-un număr mai mic de specii şi indivizi. Tipice pentru pădurea Găvan sunt următoarele:
-          Ariciul, plin cu ţepi, botul sub formă de rât de porc, iarna hibernează , se hrăneşte cu insecte, şoareci şi şerpi.
-          Iepurele, animal nocturn, tipic pentru zona de stepă. Din primăvară şi până în toamnă femela naşte 3-5 generaţii, dar după 6-7 zile de alăptare, puii părăsesc cuibul şi-şi caută singuri hrana.
-          Veveriţa, are coada de circa 20 centimetri, cuibăreşte prin scorburi. Femela naşte 3-8 pui în una până la trei serii. Se hrăneşte cu alune, jir, ghindă, muguri, etc.
-          Şoarecii, sunt reprezentaţi printr-un număr mare de specii care trăiesc peste tot pe teritoriul oraşului Bucecea.
-          Mistreţul, se găseşte în grămezile de lemne, iar pe timp ploios îşi face apariţia mai ales prin gârle cu ochiuri de apă, îi plac desişurile, din această cauză, este mai frecvent în pădurea Bohoghinei.
-          Căprioara, animal gingaş, răspândită peste tot în pădure. Culoarea părului variază după anotimp.
-          Vulpea, sapă galerii adânci sub Holm, dar şi în restul pădurii, naşte în aprilie, 3-10 pui. Când pomenim de vulpe ne poate duce iarăşi gândul la „boţul de humă „ din Humuleşti. 
-          Lupul, este absent în pădurea Găvan, nu găseşte desişul de care are nevoie. În timpul verii îşi face apariţia în apropierea stânelor din Fundoaia.
-          Bursucul, a devenit un animal rar, datorită vânatului excesiv, mai ales pentru untura pe care locuitorii o foloseau în trecut pentru tratarea unor boli.
-          Jderul de copac, devenit şi el foarte rar întâlnit, din cauza vânatului excesiv pentru blana sa mult apreciată. Astăzi vânatul acestui animal este interzis.
-          Dihorul, esteprezent la marginea pădurii, unde sapă galerii. Deseori se furişează în sat unde „vizitează” adăposturile găinilor.
-          Pisica sălbatică, ultimul exemplar a fost văzut în anul 1965. ( 8 ).
 
 
 
FLORA ŞI FAUNA BĂLŢILOR  
 
 
           După apă şi soare se luptă toate plantele. Amândouă aceste elemente sunt indispensabile vieţii plantei, dar întotdeauna sunt în duşmănie. Planta se află între ciocan şi nicovală. Fiinţa mută se sileşte să le împace spre binele ei, se aclimatizează să nu sufere din antagonismul celor doi factori. Dacă terenul pe unde curge apa este moale, argilos, în timpul verii este acoperit cu frunze mari de potbal. Acesta înfloreşte înainte de a da frunza, florile sunt medicamentoase sub formă de ceai, iar din frunzele tinere se pot face sarmale. Alături de potbal se află şi capetele groase de coada calului. Această plantă este o rudă pipernicită a celei din vremea carboniferă când era înaltă ca brazii. ( 8 ).În continuare vom enumera alte plante din zona bălţilor:
-          Brusturul caprei, se aseamănă cu floarea soarelui.
-          Arinul, la umbra lui apa capătă o culoare închisă prin oglindirea frunzelor întunecate.
-          Plopul negru, este învelit la bătrâneţe cu o coajă crăpată, întunecată la culoare, devine mai vesel când mâţâşorii se deschid şi se ivesc capetele purpurii ale staminelor.
-          Plopul tremurător, este un arbore rămuros, înalt, înfloreşte înainte de a înfrunzi, când se împodobeşte cu mâţâşori.
-          Mătreaţa verde, acoperă orice apă stătută.
-          Mătreaţa broaştei, sub formă de fire lungi. Dacă firul este rupt, fiecare bucată continuă să trăiască în continuare.
-          Cosorul, are trunchiul lung de 2 metri pe care se găsesc frunze din loc în loc. Până la revărsarea râului Siret era prezent numai la balta Bulboci. După revărsarea din anul 1970 se găseşte peste tot.
-          Iarba broaştelor, se află pe suprafaţa apelor stătătoare.
-          Nufărul galben, se găseşte mai ales în bălţile de la podurile 1 ş 2 de la calea ferată, Bucecea-Vereşti.
-          Papura, prezintă un rizom puternic, tulpina este înaltă, frunzele sunt cărnoase, late de 1-2 centimetri. Este o plantă fără noduri, iar unii oameni şi astăzi încă îi „mai caută nodul”.
-          Stuful, are tulpinile goale, netede la suprafaţă şi cu noduri din loc în loc. Spre toamnă tulpina poate ajunge până la 5 metri.
-          Cucuta de baltă, este cea mai otrăvitoare din toate speciile de cucută.
-          Alte specii, care populează zona bălţilor sunt: lintiţa, ostrăţelul de baltă, foarfecele bălţii, troscotul de apă, pipirigul, săgeata apelor, crinul de baltă, rogozul, etc.
-           
 
                                     FAUNA BĂLŢILOR
 
            Poluarea bălţilor de către apele reziduale a făcut ca numărul animalelor să fie într-o continuă scădere. Unele dintre animale stau fixate pe plante, altele se târăsc pe ele sau pe mâl, iar altele înoată. Se vor prezenta în continuare câteva animale ce pot fi văzute cu ochiul liber, ci nu pe cele microscopice:
-          Moluştele, reprezentate prin gasteropode (melci şi scoici )
-          Insectele: gândacii de baltă, care sunt carnivori. Exemplu: buhaiul de baltă consumă larve, mormoloci şi pui de peşti, Apoi, întâlnim ploşniţe de apă, care înţeapă animalele acvatice mai mici pe care apoi le sug. Una din specii este fugarul care aleargă cu repeziciune, parcă patinează pe suprafaţa apei, scorpionul de apă, etc. Libelulele îşi petrec tinereţea în apă, când se află sub formă de larve.
-          Puricii de baltă, formează hrana de bază a peştilor.
-          Lipitoarele, reprezentate prin trei specii: lipitoarea comună, lipitoarea cailor, lungă de 15 centimetri şi lipitoarea melcilor.
-          Peştii. Datorită poluării, peştii populează tot mai puţin apele localităţii Bucecea. Totuşi, cu multă răbdare ( specifică pescarilor ), se mai poate pescui: ştiucă, caras, ocheană, mai rar lin, biban şi chişcari.
          Dintre animalele amfibiene se găsesc tritonii şi broaştele. Acestea sunt reprezentate prin speciile: buhaiul de baltă, broasca mică, broasca mare, broasca de mlaştină. Toate formează hrana stârcilor şi a berzelor.
                      -Reptilele acvatice, reprezentate prin broaşte ţestoase şi prin şerpi
 
-          Păsările: raţe şi gâşte  
-          Stârcii, sunt mari consumatori de peşte.
-          Lişiţele ,preferă locurile bogate în stuf.
-          Alte vieţuitoare specifice bălţilor: găinuşele, nagâţul, care este specific prin strigătul său caracteristic, pescăruşul alb, barza. Barza îşi face apariţia primăvara în apropierea apelor, iar toamna se adună în stoluri şi pleacă în locuri mai călduroase.
-          Dintre mamifere, se poate semnala bizonul. Femela naşte 3-10 pui de 3-4 ori pe an. Este un animal nocturn, se hrăneşte cu peşte, insecte de apă, pui de păsări, etc. Un alt mamifer este guzganul de apă, care face galerii, producând pagube digurilor şi iazurilor piscicole.
 
 
 
FLORA ŞI FAUNA PAJIŞTILOR FÂNEŢELOR     ŞI   SEMĂNĂTURILOR
 
FLORA:
 
-          Coada calului, este o plantă răspândită pe tot şesul localităţii, timoftica, care are tulpina lungă de 20-50 centimetri, coada vulpii, păişul, ovăzsciorul, golomăţul, care are o înălţime de 10-120 centimetri,  zâzania, pirul, măcrişul, care este o plantă ce are o înălţime de 40-60 centimetri, frunzele având gust acru, laptele câinelui, guşa porumbelului, trifoiul alb târâtor, care este o plantă furajeră, morcovul sălbatic, piciorul lupului, salvia, aceasta este o plantă medicinală utilizată pentru ceaiuri, sânzienele albe, coada şoricelului, plantă, de asemenea, medicinală, margareta, coada ciorii, pojarniţa, plantă medicinală, des utilizată, măzărichea, clocoticiul, păpădia, floarea cucului, trifoiul, tătăneasa, lucerna, şi ea plantă furajeră la fel ca trifoiul, busuiocul de câmp, trei – fraţi – pătaţi, etc. S-ar putea astfel pomeni cel puţin încă 40 de plante existente în pajişti, fâneţe, semănături.
-           
 
                 FAUNA
 
 
          Întâlnim reprezentanţi ce aparţin la toate grupele de animale. Foarte răspândite sunt insectele, iar dintre acestea se pot enumera cele mai comune: greierele, coropişniţa, cosaşul, lăcusta, diferite specii de diptere ( viespea, rădaşca, cărăbuşul de mai, cărăbuşul cerealelor, ploşniţa, fluturii ), dintre batracieni se află broasca râioasă, care îşi desfăşoară activitatea în amurg, brotăcelul, dintre reptile enumerăm, guşterul, şopârla, iar în unele cazuri, în apropierea apelor poate fi întâlnit şi şarpele de apă. Păsările sunt reprezentate prin câteva specii tipice şi anume:
-          Prepeliţa, numită şi pitpalac, a cărei ouă sunt comestibile, utilizate mai ales în tratarea unor boli.
-          Potârnichea, care era pe cale de dispariţie, din cauza vânatului excesiv, astăzi fiind protejată.
-          Şoimul de seară, este oaspete de vară
-          Ciocârlia de câmp, se recunoaşte primăvara, mai ales prin cântecul său caracteristic.
-          Privighetoarea, răspândită peste tot prin mai multe specii, toate se recunosc după cântecul lor foarte plăcut.
-           Vânturelul roşu, acvila ţipătoare, ciocârlia de câmp, de asemenea, cu un cântec deosebit, ciocârlanul, iarna vine până în apropierea caselor, codobatura, lupul vrăbiilor, graurul. Apoi, întâlnim şi câţiva oaspeţi de vară, exemplificând:  rândunica, lăstunul, sticletele, piţigoiul, etc.
-          Din grupa mamiferelor domină rozătoarele:
-          Hârciogul, sau căţelul pământului, care sapă galerii adânci unde aranjează încăperi pentru hrană, hibernează din octombrie până în martie.
-          Iepurele de câmp, este într-o continuă descreştere datorită vânatului excesiv.
-          Popândăul, nevăstuica, dihorul. Căpriorul şi vulpea, animale care sunt răspândite şi la şes. (8).